LATINITATE “ROMANICA” SAU LATINITATE “DACICA” ? (fragment din „Istorie Furata. Cronica Romaneasca de Istorie Veche” Birsan Cornel)

aaa

Utopica “Dacia Felix”

          “Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est european.”

     “În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de romanizare. Romanizarea a prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării social-economice constituind un fenomen de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului român.”

        “ Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-dacă. Aceasta substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat, paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi comercianţi, în astfel de conditii limba latină era elementul de unitate şi coeziune, situat deasupra diversitaţii sociale, politice, etnice şi lingvistice.”

      “Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană au însemnat o cotitură a destinului istoric al vechiului popor de plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca provincie romană, Dacia cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme de viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au cunoscut o intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem da seama din marele număr de oraşe şi sate, castre şi aşezări mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi variate alte înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă susţinut cu dârzenie, într-un efort colectov inoitor de tara. “

      “ Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia romana ei –sau romanizat treptat. “

      “În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane, dar mai ales în urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul teritoriu traco-dac de către romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică a trecut prin transformări culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg proces deznaţionalizator în general lent şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent, având ca primă urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea limbii latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă a unei intense desfăşurări a vieţii social-economice şi a romanismului provincial între limitele Daciei carpatice o constituie bogăţia exuberantă a produselor si a diverselor materiale cu caracter practic sau artistic. “

     “ Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274/5. Această  perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faze de maximă forţă şi eficienţa a romanizării ca proces oficial şi organizat, durata reală fiind sensibil mai mare.Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei , cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea; limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială şi spirituală n-au fost retrase o data cu armata sau cu funcţionarii publici.”

     “ Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de formele romane şi de limba oficială care se auzea în toate ungherele provinciei, în viaţa publică, administrativă, militară, economică, socială din toate centrele mai mari sau mai mici? Este foarte greu de presupus că, cel puţin după două-trei generaţii, băştinaşii să fi continuat a se ţine mereu departe de contactul cu civilizaţia şi viaţa romană, să fi păstrat nepotolită ura contra Romei.”

“ Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc) rezultă cu absolută certitudine că aici elementul conducător şi „exploatator” al provinciei, armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în mare parte deposedaţi şi exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali.
Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces oficial, organizat şi sistematic: romanizarea  lingvistica si romanizarea nonlingvistica.”

     “ În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne peste care s-au revărsat mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini. Creştinismul s-a intins cu usurinţa în întregul Imperiu Roman prin convertirea unui numar mare de oameni. Dacia a beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi, fie civili, care umpleau închisorile imperiului şi pentru a nu fi sacrificaţi, au gasit uşor scăpare în trimiterea lor în noua colonie imperiala. Acesta este sensul golirii inchisorilor şi colonizarii Daciei, cu creştini, nu cu tâlhari, condamnaţi pentru cine stie ce delicte grave. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori si chiari foşti consuli, datorită, probabil soţiilor lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai lesne.”

          Aceste fragmente de texte sunt preluate din referate ale elevilor ,studenților postate pe internet. Ne surprinde în primul rând limba de lemn adoptată de la răposatul Nicolae Ceausescu, modul de a încerca să explice cea ce nu au înteles nici ei, dar nici profesorii lor, grandoarea exprimării dar și extazul anormal în fața civilizației romane, care de altfel nu era decât un popor invadator, interesat de bogățiile dacilor și nu de culturalizarea lor. Romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze nici un popor, ci doar să-l supună și să-l exploateze în interesul Romei și a cetățenilor romani.

         Textul de mai sus abundă de inexactități dar și de afirmații aberante de natura science fiction-ului; dar din păcate este cea ce se învată în școlile românești.

          Această istorie dogmatica, ireală din punct de vedere al evenimentelor, este preluată de la marii istorici români clasici,care la vremea lor încercau să incropeasca o istorie a neamului din puținele documente pe care le aveau, sau a puținătății descoperirilor arheologice, la acea vreme.

         Un exemplu în acest sens este însușiistoricul Constantin C.Giurescu care prezentând fenomenul de romanizare se blocheazăîn propriile lui explicații.

     ” Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai putin de 170 de ani (106 – 275, dupa Christos), deci timp de cinci generații. Totusi efectele au fost decisive: în urma acestei stăpâniri s-a născut poporul român.  În alte părți în care legiunile au stat de două ori mai mult, ca de pildă în Panonia și Britania, nu constatăm același lucru. …..

     Cum se explică această extraordinară putere a romanismului dacic ? Cum s-a putut ca , într-un interval așa de scurt, el să prindă rădăcini atât de puternice ? Răspunsul , după părerea noastră , nu poate fi decât unul singur: romanismul  a biruit în Dacia fiindcă el a câștigat pe autohtoni.Aceștia atrași de avantajul și strălucirea vieți romane, au învățat limba cuceritorilor, și-au însușit numele lor și s-au romanizat. Dacă romanii nu izbuteau să câstige pentru civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat și la noi ce s-a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea romanismul. Fiindca numai cu funcîionari și cu oameni veniți din altă parte nu poți imprima unui ținut un nou aspect, o nouă viață. Trebuie să ai neapărat și concursul baștinașilor, care să se simtă atrași spre această nouă viață. …..

      Aceia dintre autohtoni care voiau să ajungă a juca un rol în administrație, în conducerea orașului de pildă, de asemenea trebuiau să învețe latinește. Să mai adaugăm apoi și moda, spiritul de imitație, care în toate vremurile și la toate popoarele a găsit adepți. “ ( Costantin C.Giurescu – Istoria Românilor, vol I, pag. 142-143)

       Giurescu susține teoria romanizarii , dar nu este convins de ea. Logica lui nu găsește răspunsul, de ce dacă în Pannonia și Britania, ocupația romană a durat dublu față de cea din Dacia, acolo nu s-a format un popor romanic. În lipsa de argumente, hotărește însă doctrinar ca: “romanismul  a biruit în Dacia fiindca el a câștigat pe autohtoni” și  “Dacă romanii nu izbuteau să câștige pentru civilizația și cultura lor pe daci, s-ar fi întâmplat și la noi ce s-a întâmplat în Panonia și în Britania: dispărea romanismul.”

        Aceste încercări disperate ale istoricului de a susține teoria romanizării forțate sunt după părerea noastră, fără a încerca să-l denigrăm pe marele istoric român, jalnice și penibile.

     Se simte însa si la Constantin C.Giurescu incertitudinea existenței fenomenului romanizării forțate a dacilor și o încercare de a lămuri acestă problemă enigmatică, asemeni lui Nicolae Iorga, care la un moment dat făcea afirmația că nu crede în utopia romanizării: ’’Nu mai credem în romanizările minunate, prin legionari de şaizeci de ani căsătoriţi cu femei barbare- care, cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznaţionaliza – cu alergarea, pe alocuri, în Transvaalul – Daciei şi îmbulzirea atâtor căutători de aur şi nestatornici vânători de noroc uşor, care, nicăieri şi în nici o vreme, n-au obicei să se aşeze şi să înmtemeieze. Nu credem în minunile făcute abia în decurs de un veac şi jumătate cu asemenea oameni şi în asemenea situaţii (. . .).’’

        De altfel într-un mod mai impudic, Constantin Daicoviciu, avea să scrie foarte convins că: “Românii nu-și au originea în culcusul amoros a lui Traian, cu o femeie dacică de moravuri îndoielnice. “ (?!).

     Cauze și efecte istorice

       Dar de unde provin aceste defecțiuni ale scrierii istoriei ?

       Arheologul Brian Haughton (n.1964) în lucrarea s-a  „Istoria secretă – Civilizații pierdute și mistere străvechi” referindu-se la „misterele istoriei” scrie în introducerea carții” „Din nefericire, dovezile care susțin o teorie îndrăgită sunt de obicei obținute prin ignorarea informațiilor contradictorii sau eliminând un artefact individual, o persoană sau chiar contextul original.

        Să ne imaginăm o situație în care, de exemplu, doriți să dovediți că Irlanda a fost invadată de romani, chiar dacă majoritatea arheologilor și istoricilor sunt convinși că așa ceva nu s-a întâmplat niciodata. Există destule descoperiri romane în această țara, unele în contexte arheologice fixe, pe care le puteți folosi ca să vă consolidați cazul.

        Dar dacă aceste obiecte romane sunt privite în detaliu, iar contextele lor originale sunt examinate, devine clar că artefactele sunt obiecte portabile: vase, monede și bijuterii. Obiectele romane din Irlanda sunt de obicei găsite, în situri religioase, precum uriașul gorgan funerar din Newgrange, la nord de Dublin, deja având mii de ani vechime în perioada romană. Acest lucru indica faptul că, în loc să semnifice o invazie romană, obiectele au fost rezultatul ofrandelor religioase aduse de pelerini, probabil vizitatori din Britania. O privire superficială asupra artefactelor, separat, nu ar fi dus niciodată la această concluzie.”

        Printr-un astfel de sistem de speculații și dezinformari prezentate în mod incomplet, forțat și contradictoriu s-au construit, funcție de interesul părții care o susține, o serie de teorii legat de geneza poporului român precum: teoria romanizari forțate, teoria rossleriană, teoria imigraționistă, teoria dacismului pur, teoria romanității pure, s.a.

       La aceste teorii „fascinante” mai putem adăuga și afirmația lui Peisker, din anul 1917, când scria foarte doct că: “Românii se trag dintr-un popor uralo – altaic venit din Asia Centrală” (?!).

      În capitolul “Vechea Civilizație Europeană” prezentam geneza civilizatiei neolitice în spațiul  carpato – balcanic, începând din anii 11.000 î.Chr. (Cuina Turcului). Această populație neolitică avea să se extindă în întrega Peninsula Balcanică, pe insulele Mării Egee, pe țărmurile egene ale Asiei Mici și pe țărmurile europene ale Mării Mediterane. Acestă populație generatoare a unei limbi de factură latină, numită limba latină vulgară – limba prisca, cum îi spuneau grecii, va fi sâmburele pe care se vor forma viitoarele națiuni vorbitoare de limbă romanică.

      La venirea grecilor în Europa de Est, aceștia, vor întâlni conform istoricilor antici, triburile geto – dacilor (folosesc termenul clasic) , răspândite într-un areal vast, situat pe direcția sud – nord,  de la Munții Balcanici, până în nordul curburii Munții Carpati,  la limita Munților Carpați Slovaci, iar pe direcția vest – est , de la râul Tisa, până la Nistru și Marea Neagră.

 Untitled-1

Arealul Popoarelor Geto-Dace după Herodot

       La sud de Munții Balcanici, grecii vor întâlnii popoarele tracice  propriu-zise. Herodot afirma că și geto – dacii erau spița din traci, cea ce confirmă limba comună care se vorbea în Balcanii acelor timpuri.

          Lipsa de unire a triburilor trace, după cum bine amintește Herodot va duce la ocuparea întregii Peninsule Balcanice până la Dunare de către romani.

      Romanii în prima fază de invazie vor cuceri treptat Grecia, teritoriul dintre Munții Rodopi și Munții Balcanici, ocupat de triburile tracilor sudici și apoi teritoriul aflat  între Dunăre și Munții Balcanici, teritoriu ocupat  de geți, înființând provinciile Moesia, Tracia, Macedonia, Dalmatia, ș.a.

     Istoria cuceririlor romane nu ne prezintă nici un caz în care Împărații Romani ar fi hotărât „romanizarea ” țărilor și populațiilor pe care le aveau în imensul Imperiu roman. În această situație ar trebui să ne confruntam în ziua de azi cu englezi, maltezi, germani, austrieci, egipteni, marocani, algerieni, evrei, sirieni, irakieni și multe alte popoare, vorbitoare de limbă latină.

      Romanii nu au reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani şi mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în propria lor Italie, odată ce există 1.500 de dialecte (!).

       Romanii erau un popor dominant interesat de bogățiile pe care le puteau obține în folosul lor, nu popor civilizator al popoarelor considerate „barbare”.

      „Până de curand se vehicula ideea că civilizatia romana a fost un lucru bun. S-a spus că Roma a purtat flacăra civilizației în intunericul lumii barbare și că, după neplăcerile cuceririi, romanii au adus cu ei legi, arhitectură, literatură și beneficii similare poporelor supuse. … Acum, există o viziune alternativă, ce sugerează că Roma a devenit singura civilizație din zona Mediteranei distrugând alte căteva civilizații. Unele dintre acestea erau la fel de avansate ca cea romană, sau chiar mai dezvoltate. Altele se dezvoltau, dar nivelul pe care l-ar fi putut atinge în final este astăzi pierdut pe vecie. …

       Problema nu era însă că Roma constituia o cultura cu tendințe de eliminare a altor culturi, ci devenise, cu timpul, o monocultura. Astfel, popoarele din bazinul mediteranean au avut de ales între a adopta civilizația romană sau  nu avea nici un fel de civilizație.

      De-a lungul secolelor, civilizația a devenit sterilă, suferindă și închistată. „ (Philip Matyszak – Dușmanii Romei, de la Hannibal la Attila)

       În Peninsula Balcanică, în afara de greci, romanii aveau să întâlnească triburi și uniuni de triburi tracice care vorbeau întrucâtva o limbă asemanatoare cu romana. Acest fapt va facilita viteza expansiunii romane și totodată implementarea unei administrații viabile. Totodata romanii se vor baza pe influența greceasca în regiune, preluând cu timpul de la aceștia tradiții și obiceiuri locale. Se poate spune, că în decursul timpului, că nu romanii au romanizat pe eleni, ci eleni i-au grecizat pe romani.

      În anul 107, romanii își vor adauga la imperiul lor și parte din Dacia de peste Dunăre, regatul lui Decebal. De ce spunem „parte” din Dacia ? Deoarece, după scrierile istoricilor antici, Decebal nu stăpânea  acea Dacie Mare de pe vremea lui Burebista. Regatul lui se limita la sudul si sud – vestul Transilvaniei. Celelalte teritorii ale Daciei Mari a lui Burebista erau stăpânite de alți regi și conducatori daci.  Dio Cassius în Istoria Romana, amintește de acest fapt în momentul în care daci buridavensii se prezintă cu o solie în fața lui Traian:   “ Când Traian a pornit împotriva dacilor și se apropia de Tapae, locul unde barbarii își aveau tabara, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalți aliați, cât și burîl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă pace.

       Se pare că Traian în prima lui încercare de ocupare a Regatului lui Decebal din anul 101 , intrase fără să știe pe teritoriul triburilor burilor din Oltenia. Cert este că aceștia erau aliații lui Decebal, precum și alte regate și triburi dacice din Marea Dacie a lui Burebista. Victoria din primul război dacic a lui Decebal se va datora în mare masură și aliaților săi daci intra și extracarpatici.

       În al doilea război dacic, Decebal va rămîne aproape singur în fața romanilor, datorită strategiei excepționale pusă la cale de către Traian. Pentru a-l lipsi pe Decebal de ajutorul dacilor moldavi, Traian va intra cu o coloana militară în Moldova, deschizând un al doilea front, și obligându-i pe carpi și costoboci să intre în confruntare directă cu legiunile romane. Acest atac roman nu va permite dacilor moldavi să-și ajute aliatul, astfel ca Decebal va pierde războiul și se va sinucide pentru a nu deveni prizonier al romanilor.

      Traian va ocupa Regatul lui Decebal, limitându-se atât el cât și urmașii lui de a mai înainta spre nordul, vestul sau estul fostului regat a lui Burebista. Se pare că între Dacii Mari din nordul Transilvaniei și Carpii și Costobocii din Moldova, și, Imperiul Roman se va incheia o pace, pace care se va dovedi în decursul timpului foarte fragilă, ținând cont de desele incursiuni ale celor dintâi în Dacia Romana și la sud de Dunare.

       Ocupația romană în timpul celor 165 de ani va însemna pentru dacii din noua provincie romana nu numai ocupare militară romană, ci și instituirea unui sistem de fiscalitate excesiv în favoarea Împaraților Romani și a Romei. În general istoricii români  denumesc această perioadă “Dacia Felix” și preamăresc realizărilor romanilor în Dacia. Dar toate construcțiile făcute de către romani (drumuri, orașe, fortificații) erau gândite în scopul obținerii unui beneficiu cât mai mare din Dacia , atât financiar cât și material (zăcăminte de aur, argint, fier, grâne, alimente, ș.a.) și transportul lor în cea mai mare siguranța la Roma.

     „Nici o țară din Europa n-a fost și nu este așa bogată în minerale și cu deosebire în aur ca Transilvania. Renumele ce și l-a câștigat în lumea întreagă California, îl are in lumea continentului nostru, Ardealul. Carpații apuseni ai țării – mai ales în această parte s-au făcut sistematice exploatări – sunt plini de minerale prețioase care în toate timpurile au atras lumea lacomă și setoasă de aur…Când voiește cineva să-și dea seama despre istoria întemeierii provinciei lui Traian și despre primii locuitori care au intrat în fuziune pentru a da naștere poporului român, nu trebuie să piarda din vedere mai ales avantajele materiale care le putea oferi noua provincie cucerită: căci, deși scopul lui Traian la cucerirea Daciei, ca și a lui Cesar la cucerirea Galiei, a fost mai cu seamă întinderea maiestății romane și formarea imperiului universal pe baze temeinice, totuși nu puțin ademenitoare pentru casa fiscului erau și bogățiile naturale ale acestor frumoase țări. Iar în ceea ce priveste  mai ales pe coloniștii din Dacia, << aceasta a fost negreșit nada atrăgătoare, care aducea atât de numeroși romani din toate părțile imperiului și mai cu osebire din Italia și Roma>>. Preocupațiunea lui Traian a fost nu numai șa aducă o populațiune, <ad agros et urbes colendas>, cum zice Eutropiu, dar și  să exploateze minele; și aceasta desigur a fost un motiv puternic pentru ca Hadrian să nu părăsească Dacia.” (G.Popa-Lisseanu – Romanica, studii istorice, filologice si arheologice)

      Aferent la afirmația sa, că Traian avea să aducă coloni, mai ales din Italia și Roma, G.Popa-Lisseanu se corectează ulterior în aceași lucrare:” căci nu e probabil ca Romanii puri să fi alergat în numar mare în Dacia cu scop de a lucra la munca anevoioasă și umilitoare a minelor ….” cea ce dovedește nesiguranța istoricului privind susținerea teoriei colonizarii și romanizarii Daciei.

      Dacii aveau să se răscoale periodic împotriva ocupației romane, revoltele lor cumulându-se cu intervențiile armate ale dacilor liberi în provincia romana sau la sud de Dunare.

        Părerile unor elevi/studenți/profesori despre faptul că imperiul roman a colonizat Dacia cu creștini este foarte departe de adevăr, un fel de îndulcire a altei afirmații că romanii au colonizat Dacia cu pușcăriași. La acea vreme, în timpul lui Traian și până la Dioclețian, creștinii erau cu totul în afara legii, erau uciși în cele mai sălbatice moduri și nu beneficiau de deportări forțate. Cum puteau romanii să elibereze creștini sau tâlhari de rând și să-i colonizeze într-o provincie nesigură, veșnic situată pe un butoi de pulbere atât urmare acțiunilor războinice din interior cât și din exteriorul hotarelor provinciei ?.

         În timpul celor 165 de ani de ocupație romană vor izbucni răscoale de anvergura care vor obliga Imperiul Roman la aplicarea unor masuri administrative de permanente reîmpărtiri a provinciei, precum și la aducerea de legiuni militare suplimentare. Tot în această perioadă dacii liberi, războinici renumiți, vor organiza peste zece campanii împotriva ocupației romane din Dacia, atacuri întinse pe ani, ajungându-se ca între anii 217 – 218 să preia controlul total asupra provinciei „Dacia Felix” . Publius Licinius Gallienus  (259 – 268)  va fi primul împarat care va ridica problema adandonării Daciei și a retragerii trupelor și administrației romane la sud de Dunare. Tot în această perioada apar contestatari ai legitimității Imparatilor Romani în persoana lui Regalianus, Ingenuus și Aureolus, de origine dacică care încearcau o desprindere a Daciei de Imperiul Roman sau chiar creerea unui nou imperiu la a cărui bază să stea Dacia.  În aceste condiții dramatice pentru Imperiul roman era imposibilă colonizarea provinciei Dacia, fie cu creștini, fie cu tâlhari, fie cu coloni de rând care trebuiau păziti, dar și protejați de furia dacica (furor dacicum).

        Referitor la romanizarea baștinașilor prin căsătorii mixte dintre veteranii romani și femeile dace este foarte puțin probabil existența unei asemena fenomen, extins la scară mare. În primul rând mulți dintre veterani erau oameni în vârstă care efectuaseră un serviciu militar de 20 – 25 de ani, și, mulți dintre ei erau căsătoriți în țările lor de baștină, unde visau să se așeze după terminarea serviciului. În al doilea rând căsătoria dintre femei dace și romani nu era acceptată în rândul comunității dacilor, mai ales la țară, fiind văzută ca o formă de colaboraționism.

      Un alt factor care contrazice teoria romanizării forțate sau pașnice este cel legat de spațiu. Analizând din punct de vedere geografic stăpânirea romană în Dacia vom constata că din punct de vedere teritorial romanii stăpâneau doar Transilvania Centrală , Banatul, vestul Olteniei și Dobrogea. Celelalte teritorii dacice, Crișana, nordul Transilvaniei de peste malul drept al Someșului Mare, Moldova și estul Munteniei nu fuseseră cucerite și nu vor intra niciodata sub dominație romană. Estul Munteniei pe o perioadă foarte scurtă între anii 102 – 117 avea să fie teritoriu supravegheat de romani, încercându-se chiar incorporarea lui în provincia Moesia, dar fără rezultat.

 aaa

          Raportând suprafața ocupată de romani : cca. 85.000 kmp, la suprafața  actuală a României – 238.391 kmp, rezultă un procent de 35,65 %. Raportând însă cei cca.85.000 kmp la suprafața României dintre cele două războaie, 294.967 kmp (inclusiv Basarabia și Bucovina) rezultă un procent mai mic, de 28,81 % care este procentul real de ocupare a Daciei de către romani, ținând cont de moștenirea teritorială lăsată dacilor de către Burebista. Ori în această situație dacii stăpâneau 71,19 % din teritoriile propriei țări. Aceste teritorii erau stăpânite de către triburi războinice de daci precum: dacii mari și costobocii din nordul țării, carpii din Moldova, daco-geții din Muntenia și tirageții de peste Prut. Ori din punct de vedere statistic putem constata că cel putin 72 % din populația dacică era situată în afara provinciei romane Dacia.

        Plecând de la premiza romanizării forțate petrecută în Provincia Dacia, ne punem întrebarea, cum se face că cei 72 % din daci liberi, reprezentand probabil 3 – 4 milioane de oameni (dupa unii istorici – personal consider ca erau mult mai mulți) au ales să-și uite limba și să adopte o noua limbă: cea romană ?

        Luând de bună informatia din Historia Augusta, aferent părăsirii Daciei de către „armată și provinciali” : „ Văzând că Illyria a fost devastată , iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provincia care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o „Dacia sa”, provincia care acum desparte cele două Moesii „ (Historia Augusta), vom considera, ipotetic, că Aurelian a retras din Dacia, alături de armată, administrație și populația, lăsând-o „terra deserta”.

         Știm că între conducatorii dacilor liberi și Aurelian au avut loc tratative în care s-a hotărât viitorul provinciei abandonate. Dacă dacii liberi au intrat întradevăr într-o țară pustie preluând controlul asupra ei, se ridica o altă problema și mai greu de explicat de către istoricii adepți ai romanizării. Cum este posibil ca pe teritoriul reocupat de către dacii care vorbeau o limbă barbară fără nici o legătura cu limba latina, să se nască un popor mai latin decât italienii de astăzi ?

           Realitatea a fost de fapt cu totul alta, dacii liberi au intrat în fosta provincie romană Dacia, ca și eliberatorii așteptați timp de 165 de ani de populația baștinașă. În situația în care  se presupune că dacii romanizați ar fi fost duși de către Aurelian în noua provincie Dacia de la sud de Dunăre, cei rămași în numar mic nu ar fi putut converti marea masă de daci liberi infuzată.

         Unii istorici afirmă că procesul de romanizare ar fi fost de lungă durată, dar nu dau explicații cum s-a produs acest fenomen de romanizare pașnica în rândul dacilor liberi. După părăsirea provinciei Dacia, până în timpul lui Constantin cel Mare, nici un împărat roman nu va mai încercă să-și extindă influența peste Dunare. Cum s-a produs această romanizare a dacilor liberi fără romani ?

         Din păcate, istoricii români dar și străini au ramas la vechea lor dogmă, considerând că doar romanizarea dacilor ar fi putut duce la formarea unui popor vorbitor de limbă latină la nord de Dunare, fără să-și ridice problemele expuse de mine mai sus.

       Ca și o confirmare a originii geto-dacilor și a continuității lor vom reaminti studiile făcute de către Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umană al Universității din Hamburg, Germania ), și, în paralel ale Georgetei Cardos, biolog la Institutul Național de Cercetare “Victor Babeș” pe oseminte vechi și actuale, care au dus la concluzia că în ciuda unor mutații importante, produse de și după invazia romană, și a popoarelor migratoare, mai ales ale slavilor, elementele genetice dominante la români sunt de origine traco-dacică în proporție de 70 %.

        Poporul român nu este născut din acea romanizare a dacilor, teorie obsedant de insistentă, afirmata de mulți istorici, ci prin mecanismul explicat mai sus, si, în general în toată lucrare. Nu susțin descendența pur dacică, în lungul timp al istoriei antice, până în zorii începerii evului mediu, acesta va suferii multe influente cu efect asupra formării lui ca neam și din partea   romanilor, dar ulterior mai ales datorită legăturilor și apropierii de Imperiul greco – roman al Bizanțului, în plină expansiune până în anul 1453.

             Timp de peste 630, intre anii 271 – cca. 900, peste daci vor veni și se vor aseza pe perioade lungi de timp sau mai scurte triburile migratoare: goții, hunii, avarii, gepizi, slavii s.a. care vor induce influente majore asupra neamului dacic, care vor modifica sau adaugă elemente de limbă, obiceiuri, tradiții, port, s.a. Fenomenul de alianțe între conducătorii daci și conducătorii popoarele migratoare, prin căsătorii mixte, vor crea o nouă comunitate, cu schimbări ale caracteristicilor fizionomice și caracter personal.

             Fondul de bază rămânâd însă dacic prin păstrarea si utilizarea limbii.

         Un astfel de proces de păstrare a limbii ancestrale este prezentat de istoricul Paul Lendvai în cartea sa “Ungurii”. Prezentand originea maghiarilor și caracterul limbii lor, ca limbă ugrică din grupul de limbi fino-ugrice, acesta ajunge la concluzia că în decursul timpului fizionomia asiatică a primilor maghiari s-a pierdut, poporul maghiar devenind prin “asimilari și colonizări” pașnice sau forțate, fizionomic european, pierzându-se trăsăturile asiatice. De la intrarea maghiarilor în Europa, având în vedere marile lor pierderi umane suferite în urma războaielor purtate, vor promova o politică de asimilare a  populațiilor pe care le vor domina. Astfel se face că mulți  cumani, pecenegi, cehi, germani, slovaci, croați, români, ruteni vor deveni maghiari prin “maghiarizare” și vor duce la geneza unui popor european din punct de vedere fizionomic. Însă limba “ugrică” ancestrală nu se va pierde fiind transmisă noii “nații”, astfel încat marele poet maghiar Mihaly Babits va scrie în ajunul celui de-al doilea război mondial, cuvintele: “ Poporul maghiar este un fenomen istoric și, așa cum a evoluat el, este nu atât fenomen material, cât unul spiritual. (…) Ungurii sunt totuși un popor amestecat și care se amestecă în permanență. “ ( Paul Lenvai – Ungurii ). Conform lui Lendvai, mecanismul continuității unui popor este legat de limba pe care o vorbește, și nu neapărat de nația originară a celui adoptat de noua nație. Lendvai menționează ca marii conducători ai Ungariei nu au fost maghiari ci slavi, germani, croati, sarbi și chiar românii (Iancu de Hunedoara și Matei Corvin).

        Tripticele de la Roșia Montanăși limba latină vulgară

          O descoperire de excepție, dar puțin mediatizată este cea a tăblițelor triptice, descoperite la Roșia Montană, descoperire care vine în sprijinul confirmării originii limbii dacice de sorginte latină, respectiv latina vulgară .

       Povestea lor a fost prezentată în lucrarea “Romanica” a lui G.Popa-Lisseanu în anul 1926. Primele triptice (cărti cu trei foi de lemn cerate legate între ele) au apărut în anul 1835 la Munchen, ca fiind descoperite în minele de aur de la Roșia. Tăblitele s-au descoperit între anii 1788 si 1855.Se pare că inițial au fost 50 de astfel de triptice, din care în prezent mai sunt doar 25, celelalte fiind scoase din țară și aflate probabil în colecții personale în Budapesta, Viena și Berlin.

         Conținutul tripticelor este unul banal: contracte între proprietari de mine și arendași, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar, o listă de bucate pentru o masă organizată de un colegiu de meseriași, contracte de vânzare-cumpărare de sclavi și asocieri în vederea exploatării găurilor de mină, dar existența lor răstoarnă o serie de idei preconcepute ale istoricilor și cercetătorilor români și străini.Aceste documente sunt emise între anii 139 – 167, fiind scrise cu o scriere cursivă latină, necunoscută până acum. Gheorghe Popa-Lisseanu, referindu-se la triptice, menționează faptul că ele nu au fost inventate de către romani, ci de greci, care posibil le-au preluat de la popoarele trace.

 bbb

        Până în prezent se afirma că dacii nu exploatau aurul și nu-l prelucrau. Ori cercetătorii francezi care s-au ocupat de această descoperire, concluzionează, în urma datării probelor cu carbon C14, că exploatarea rețelei de galerii Țarina s-a început la mijlocul secolului I î.Chr. Ori la acea vreme doar dacii putuseră să inițieze activităti miniere de exploatare și prelucrare, ulterioară a aurului.

        În anul 1873 istoricul german Theodor Mommsen (1817 – 1903) va publica conținutul integral a 25 de tăblițe cu comentarii și ilustrație grafică. Părerea unanimă a tuturor cercetătorilor este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare și de  o mare importanța, ele fiind o dovadă foarte pertinentă privind răspândirea limbii latine vulgare la începutul secolului al II-lea (una dintre plăcuțe fiind datată cu anul 139 d.Chr.). Până la această descoperire nu se știuse niciodata despre existența unei scrieri a limbii latine vulgare.  Tripticele de la Roșia Montană, precum și un triptic cu o chitanță descoperită în anul 1875 la Pompei, într-un cufăr din locuința bancherului Jucundus Cecilius sunt singurele dovezi a vechimii și răspândirii scrierii limbi latine vulgare – limba prisca – limba bătrâna  (!) . Tăblițele totodată sunt dovada clară că limba latină vulgară se vorbea uzual de către popoarele trace din întregul spațiu balcano-carpatic. Colonii dalmato-iliri aduși ca specialiști în exploatarea aurului se întelegeau perfect prin limbaj cu băștinașii daci. Să nu uitam că la acea vreme 139 d.Chr. trecuseră doar 32 de ani de la ocuparea Daciei de către romani, perioadă prea scurtă pentru așa susținuta teorie a romanizării pașnice sau forțate.

        Contractele erau scrise de aceași mână de la început și până la sfârșit, deoarece părțile implicate în contract (proprietarii minei, băieșii arendași, martorii) nu știau să scrie litere (quia se litteras scire negavit). Ciudățenia limbii latine vulgare este folosirea perfectului simplu romînesc asa numitul “oltenism” . Un martor la contractul de vânzare a unei femei, se menționează cu termenul “segnai”, în loc de “signavi” termen utilizat de latina romană.

Cine erau însă acesti proprietari de mină, băieși arendași și martori. Din cele mentionate țn triptice, o sută de nume sunt romane, persoane care se pretindeau proprietari a găurilor de mina. Mulți dintre băieșii arendași erau dalmați din tribul piruștilor, trib dacic care trăia în Dalmația dar și în Munții Apuseni. Într-un contract se menționează cumpărarea unei femei pe nume Passima de către un oarecare Dasius Verzonis, femeie care “pirusta e” Din păcate nu știm din care trib dacic făcea parte, cel din Munții Apuseni sau din Dalmația. Totodată sunt prezenți și vreo cincisprezece băieși de origine greceasca, dar și peste patruzeci de nume dacice și tracice.

         În toată această afacere de exploatare a aurului există însă o suspiciune. Se pare că întreaga activitate era una de natura ilegală. În mod normal exploatarea minelor de aur era doar apanajul și dreptul Împăraților Romani. Și totuși în tăblițe se vorbește despre particulari ca proprietari a găurilor de mină și despre băeși arendași dalmați, greci, daci sau traci. Alt lucru ciudat este faptul că aceste contracte au fost scrise în limba latină vulgară și nu în latina cultă, cea oficială în care administrația romană iși ținea evidențele. Se pare că această afacere se făcea fără știrea administrației romane, fiind probabil stopată în urma descoperirii ei de către oficialii romani. Numai astfel se explică de ce tripticele au fost ținute și ulterior “îngropate” în galerii de mină greu ccesibile, pentru a nu se afla, probabil numele celor implicați în această afacere ilicită.

     Un alt fapt ce duce la confirmarea acestei ipoteze este legea „colegiilor” care se ocupa de aceste exploatări, colegii care erau organizate ca stat în stat: ”Tu care voiești să intri în această asociațiune, începe prin a ceti legea cu grijă și apoi intră. Acesta este mijlocul de a nu se întâmpla ca mai târziu să te caiești” (G.Popa-Lisseanu – Romantica). Caracterul asocierii si a  legii este mai mult decât similiară cu perceptele Mafiei din prezent, mai ales ținând cont ca era vorba de aur.

        Aceasta afacere dubioasă avea să se transmită peste timp, în mod bizar si asupra tăblițelor în sine.

         Tripticele fiind descoperite în timpul ocupației austro-maghiare, intrate pe mâna unor indivizi dubioși vor fi supuse unor încercări de falsificare. Conținutul lor, dovada identității și continuității dacilor deranja din punct de vedere a politicii acelor timpuri, astfel încât “autori neidentificați” vor topi pe anumite părți ceara protectoare de pe tăblițe, vor șterge cuvinte și vor reiscripționa tripticele cu numele multor “eroi” a triburilor huno-maghiare. Încercarea acestor  persoane interesate de schimbarea cursului normal al istoriei, era să prezinte o dovadă a vechimii ungurilor în Trasnilvania, aduși ca băieși arendași sau sclavi de către romani pentru a muncii la mine. Să nu uităm însă că hunii vor apărea în Europa, sub forma unei recunoașteri abia în anul 395, iar maghiarii după mai bine de 400 de ani de la moartea lui Attila. Gheorghe Popa – Lisseanu scrie în lucrarea sa “Romanica” că aceste încercări de falsificare a tripticelor vor determina pe doi paleografi francezi să se pronunțe ca sceptici privitor la autencitatea lor, scepticism care va fi depășit în momentul în care se vor arăta interesați să studieze modelele care au stat la baza falsurilor.

    Fapt exceptional că despre această limbă latină vulgară și a ei scriere avea să pomenească Diodor din Sicilia în a sa Biblioteca Istorica, fără ca acest lucru să de-a de gândit istoricilor și cercetătorilor : ‘’ ba chiar se spune că atunci când Cadmos adusese din Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăruia numele şi forma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni ; ar mai fi avut si denumirea specială de pelasgice (subl. noastră) fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor.’’ sau, ’’ cât priveşte Linos se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dionysos, înfăţişând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu şi Pronapides, dascălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului.’’

         Si mai mult decât atât, Marcus Porcius Cato, numit si Cato cel Bătrân, om politic și istoric roman, care a trait între anii 234 – 149 i.Chr., menționa în scrierile sale un fapt absolut senzational, care din păcate este ignorat și în prezent:  „în plus, e posibil ca cu mult înainte să fi fost inventat alfabetul latin şi înainte să fi ajuns Carmenta şi Grecia împreună cu Evandru la gurile Tibrului şi pe pământ roman, după ce i-au alungat pe băştinaşi, şi înainte ca neamul acela necultivat să înveţe rânduiala şi scrierea, [e posibil] ca geţii să fi avut alfabet propriu. Deşi nu pot afirma fără tăgadă acest lucru (căci nu cunosc pe autorul acestui fapt ), totuşi acest lucru se poate lămuri îndeajuns din aceea că geţii chiar înainte de întemeierea Romei (753 i.Chr.)  cântau acompaniaţi de fluier faptele glorioase scrise în versuri ale eroilor lor; lucru care la romani a devenit obişnuinţă doar după mult timp … „

           „Cea mai veche limba latină, ne spune Isidor, a mai fost numită de unii autori și lingua prisca, adeca limba bătrâna. Limba prisca, scrie dânsul *a fost aceea de care s-au folosit locuitorii cei mai  vechi ai Italiei în timpurile lui Ianus si Saturn. Această limbă însă nu avea forme regulate și stabile dupa cum se poate vedea în carminele saliare.* De asemenea, scrie Festus: *Prisci Latini au fost aceia cari au existat înainte de întemeierea Romei.* … Ea (limba prisca) a fost limba triburilor pastorale, arimice și latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, și era astfel identică cu limba barbară veche. … Încă, încet cu încetul sub curentul ideilor grecești, limba prisca fu considerată în Italia ca o limbă nenobilă, barbară, nedemnă de poporul roman și astfel eliminată din uzul literar. „ (Nicolae Densușianu – Dacia Preistorică)

     G.Popa-Lisseanu în capitolul Table cerate descoperite în Transilvania din cartea Romanica, scriind despre tripticele de la Roșia Montana, menționează despre limba latină vulgară numind-o prisca latinitas.

     „ Începutul și origina unei limbi este anevoie de fixat în mod cronologic; într’adevăr, dacă voim de pildă să ne dam seama despre prima aparițiune a limbei noastre, ne va fi greu , ba poate chiar imposibil , să aflăm un moment precis, de la care să putem zice că începe graiul nostru românesc. Capitolul de față are să dovedească – în parte, după tablele cerate de la Abrud – existența acestei a doua limbi a Romanilor, existența graiului vulgar latin, embrionul din care avea să se dezvolte limba românească. ..

        De aci rezultă că importanța limbistica a acestor table este așa de mare, încât un curs de istorie a limbei noastre romane, ar fi necomplet, ba poate chiar imposibil, dacă nu s-ar examina mai întâiu formele și construcțiunile latine din aceste prețioase monumente. Limba româna, pusă în raport cu graiul vulgar al Romanilor, prezintă un interes cu mult mai mare decât, când e pusa în raport cu cea clasică.

       Mult timp s-a tras la îndoială existența unei limbi romane paralele cu aceea în care ne sunt transmise scrierea clasicilor.” (G.Popa-Lisseanu – Romanica)

  Lai = Daco – Geți

 

       În lucrarea sa “Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922” publicată în anul 1923, Vasile Pârvan face un excepțional inventar al tuturor inscripțiilor descoperite pe altare, pietre funerare, stele și alte piese din piatra existente în anii mai sus menționați la cetatea Histria.

      Printre aceste obiecte de piatra  va găsi trei seturi cu inscripții care îi vor crea însă probleme. Toate aceste seturi de inscripții găsite pe altare de piatră sunt ridicate pentru confirmarea înfiintării de noi sate, așezări și onorarea împăraților romani.

      Primul set de pietre comemoriale indică creerea unei noi așezări, sate (vicus) menționând ca localnici doar cetățeni romani.

       Al doilea set de pietre inscripționate menționează pe lângă cetățenii romani, care aduc onoruri împăraților romani și pe localnicii “bessi”.

 ccccccccc

        Textul inscripției este:

           I(ovi) O(ptimo) M(aximo) sac(rum) pro salute Imp(eratoris) Caes(aris) Titi Ael(i) Antonini Had(r)ian(i) Aug(usti) Pii et Aureli Veri Caes(aris), vet(erani) et c(ives) R(omani) et Bessi consistentes vico Quinis, cura agentibus mag(istris) Cla(udio) Gaius et Durise Bithi, idibus Iunis, Orfito et Prisco co(n)s(ulibus) et quaestore Servilio Primigenio.

      Inscripția este un salut adus împăratului roman Hadrianus din partea locuitorilor satului Quinis în jurul anului 149 d.Chr.

        Interesant este faptul că între locuitorii acestei așezări sunt menționați pe lângă cetățenii romani, veterani și bessi. Se observă în mod clar că în ciuda serviciului militar efectuat timp de 20 , 25 de ani veteranii nu au primit cetățenia romană, situându-se ierarhic inferior acestora.

       Alături de aceștia sunt pomeniți “bessi”. Bessii erau de neam dacic, care trăiau între Munții Rodopi și cursul superior al răului Marița (Hebrus). Strabon îi descrie pe bessii ca fiind cel mai feroce dintre triburile balcanice.

         Se pare însă ca la acel an 149, unele comunități ale bessilor să se fi așezat în aceste noi sate din Dobrogea, trăind într-o comuniune pașnica cu cetățenii romani și veteranii.

          Comunitatea cetățenilor romani, a veteranilor și a bessilor din satul Quinis (Quintionis) va mai ridica încă patru altare oarecum similare în anii 169, 175, 176 și 177, în onoarea împăraților romani din acele vremuri.

         Al treilea set de altare inscripționate îl vor nedumeri pe Vasile Pârvan prin cuprinsul lor.

dddd

Altar   247 d.Chr.

eee

Fragment de altar

 Textul inscripției altarului:

      “I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , cives Romani et Lai consitentes vico Secundini posuerunt pro salute Inp(eratoris) [C.Iul(i)] Veri [Maximini] Pii Aug(usti) et [C.Iul(i)] Veri [Maximi] [nobilissimi Caesaris], cura angentibus mag(istris) Aur(elio) Fortunato et Aelio Herculano , perpetuo et Cor[neliano co(n)s(ulibus)]”

   Textul fragmentului de altar:

          “ his… s, lae li …. tiumphla … oledem … dep… “

     Vasile Pârvan încercând să facă o traducere după fragmentul de altar, de altfel insuficient păstrat, pentru a fi inteligibil este interesat de către cuvântul “lae” cuvânt pe care îl mai întâlnise în inscripții.

      O altă inscripție similara cu cele doua identificate de către Pârvan va descoperi și Grigore Tocilescu în anul 1882 pe un altar, la Anadolchioi, lângă Constanța:

    „I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e , ci(ves) Roman(i) (e)t Lae consi(st)entes vico (?)urre Muca posuerent (pro) salutem (Im)perator … ii Au(gustorum) per magistro(s)…”

       Din păcate fragmentul de altar și inscripția descoperită la Anadolchioi nu pot fi datate fiind incomplete, în schimb cea de pe altarul descoperit la Histria este datat în anul 237,  piatra fiind pusă în onoarea lui Maximinus Thrax, împărat roman de origine carpica care a domnit între anii 235 – 238.

      Studiind inscripțiile de pe aceste altare, Pârvan constată foarte multe greșeli de ortografie și scriere, pe lângă faptul că ele abundă de prescurtari. Foarte multe cuvinte latine sunt deformate, sau scrise incorect ori din neștiința sculptorului, ori faptul că sa scris în latina vulgară – limba prisca. Dovada folosirii acestei limbi este utilizarea multor cuvinte care nu erau folosite în latina cultă (ex. Arcinam ) Datorită acestor “personalizari” a inscripțiilor, textul este foarte greu de tradus.

        Încercându-se o traducere ad literam a textului de pe inscripția de pe altarul datat la 237 ne vom lovi de incovenientul unor mari părți din text care au fost distruse prin martelare. Nu se poate face decât o traducere comparativă cu alte texte din latina cultă de pe inscripții oarecum asemănătoare.

       “Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formează comunitatea satului lui Secundini au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul Gaius Julius Verus Maximinus Augustus,    dorindu-i sănătate așa cum și-o doresc și pentru ei,  din partea Primarului Aurelio Fortunato si Aelio Herculano, același si Cornelius….”

        Textul de pe altarul de la Anadolchioi, fiind mult mai redus, traducerea lui este:

   “Spre lauda lui Iovius Optimo Maximo (Jupiter) și a Reginei Iunona, cetățenii Romani și Lai, care formeaza comunitatea satului lui (?)urre Muca au așezat (această placă comemorativă) pentru al saluta pe Împaratul …… din partea Primarului…”

        Dacă textul inscripțiilor era clar și concis pentru Vasile Pârvan, prezența cuvântului “Lai” avea să-l contrarieze.

     “Cum însă în rândul 3 al inscripției avem alăturea de cives Romani o nație ciudată, cu un nume necunoscut, suntem datori să încercăm explicarea prezenței ei aici, dupa Caracalla. Căci dreptul de cetățenie a fost asa de extins de acest împarat, încât contemporanii săi au avut impresia că toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni Romani. Ce națiune era dar aceasta, care, firește, nu ar putea avea nimic comun cu Besii, obicinuiții consistentes împreună cu veteranii et cives Romani, prin satele Scytiei Minore, deveniți acum, toți, cetățeni romani ? .

   Ce sunt doară LAE ori LAI din cele două inscripții ? In Zidul cetatii Tomi , p.432 și urm., am încercat să-i explic în sensul că ar fi un neam thracic Lae[ssi] sau Lae[pti]. Cred azi că am greșit și că pentru ambele inscripții – și cea veche și cea nouă – deopotrivă (deși una are LAE alta LAI) explicația trebuie căutată cu totul în altă direcție.

    Dar chestiunea Lai-lor de la Histria este prea vastă și complicată, pentru a putea fi adâncită aici, într-un simplu comentar cu caracter epigrafic. De aceea în curand vom reveni asupra ei într-un studiu special, cu toate izvoarele antice și literatura modernă necesare lămurirei ei“ (Vasile Pârvan – Histria, inscripții găsite în 1916, 1921 și 1922 )

      Din păcate, istoricul și arheologul Vasile Pârvan nu va putea face o nouă cercetare, murind la doar 45 de ani, la 26 iunie 1927 în urma unei banale apendicite.

      Gheorghe Popa-Lisseanu (1866-1945), va intâlni la rândul lui și el termenul de “lai” pe una din tripticele de la Roșia Montană. În lucrarea sa, Romanica, studii istorice,filologice si archeologice, în capitolul Tăblițe cerate descoperite în Transilvania, este prezentat textul unei din triptice (no.7) datată în anul 163 d.Chr., care începe cu textul: “ Laeli et [Pa]store “. Din păcate exceptionalul cercetator în ale istoriei nu se va apleca asupra înțelegerii acestui termen atât de remarcabil pentru istoria noastra.  

*

       Pârvan nu a sesizat, din păcate, însă că a treia prezentă în inscripții, a cuvantului “LAI”, era menționat chiar pe fragmentul de altar descoperit de el la Histria, încercând alte combinații de cuvinte, din puținele litere prezente pe piatră.

       Acest cuvânt „Lai” este parte componentă a numelui zeului dacilor, Ghebeleizis, (zeul geților menționat de Herodot) . Asa cum făceam observația și în lucrarea „Revanșa Daciei”, publicată în anul 2003, numele de Ghebelezis este însă echivalent cu Zamolxis. Termenul  Ghebeleizis este de fapt forma sacră, inițiatică sub care era numit Zamolxis, Zeul din munte al dacilor – GHEBEL – LAI – ZEUS.

       Ghebel, conform lui P. Kretchmer înseamnă „pământ”, dar în același timp sensului lui mai corect este de „munte”,  „zis” este deformarea cuvântului care indica divinitatea „ zeus” iar „Lai” este numele pe care și-l acordau lor însuși, dacii. Numele de „daci” și de „geți” era dat bastinașilor Daciei de către romani și greci; de cele mai multe ori, istoricii acelor timpuri scriau batjocoritor că Daos si Getae erau nume acordate sclavilor.

       Altarele inscripționate mentionează foarte clar alcătuirea comunităților sătești, în acest caz, formate din: veterani, cetățeni romani și lai. Deoarece nu cunoaștem datare a doua din inscripții ci doar pe cea din anul 247, putem concluzionă că după 141 de ani de comunitate, dacii, respectiv laii, își păstrau identitatea și originea. Nu există nici o mențiune a apariției unui “neam” nou, urmare a pretinsei romanizări. Nu apare nici într-o inscripție o comunitate numită “daco-romanică “

         Chiar dacă unii istorici aduc dovezi arheologice (monumente funerare) privitoare la daci care au preluat nume romane nu se explică care a fost cauza rebotezării lor. Este mai mult ca sigur că mulți nobili daci, care aveau responsabilitate pentru viața comunităților lor să fi acceptat de nevoie sau bunăvoie să se adapteze vieții romane, pentru bunul curs al traiului de zi cu zi. Este sigur că romanii și-au angajat funcționari din rândul dacilor pentru o mai buna funcționare a provinciei. Este mai mult ca sigur că mulți dintre tinerii care sau înrolat, sau au fost înrolați forțat în legiunile romane, să se fi adaptat modului de viața roman. In acest caz este normal ca unii dintre ei, în general, cei puși în situația de a conduce, să se fi rebotezat cu nume romane.

        Un exemplu aferent acestui fenomen îl întâlnim chiar în situația privitoare altarului de la Histria.

      Alexandru D.Xenopol în lucrarea sa Istoria Romanilor din Dacia Traiana menționează despre existența unei inscripții funerare descoperită pe o piatră de mormânt: „ Iuliu Secundinul veteran rechemat în slujba (evocatus) al cohortei III a salariorilor care a trăit ani 85, de natiune dac, Atticia Sabina soția lui și Iul.Costas fiul lui și moștenitorul spre recunoștiință ”

       Este posibil ca acest Secundinul de origine dacă să fie ctitorul satului Secundinii mai sus menționat  în inscripția descoperită la Histria. Secundinul, înrolat într-una din cohortele militare Dacorum , după 20-25 de ani de serviciu militar s-a întors, probabil în satul său, la familia sa. Având statutul de veteran, situația lui in societatea romana era apreciată, posibil ajungând conducător / primar (magister) al localitătii, localitate asupra căreia și-a transferat si numele, satul lui Secundinul (Vicus Secundini). Numele lui Iuliu Secundinul este numele militar, din păcate  nu-l cunoaștem pe cel dacic, Secundinul, probabil provenind de la secundus, al doilea la comandă. Având acest nume de botez este sigur că a ajuns la un rang militar destul de înalt, colaborând direct cu comandanții romani, care, spre usurința pronunției numelui dac l-au rebotezat Iuliu.Numele soției lui, Atticia Sabina este clar roman, ceea ce ne indică o posibilă căsătorie cu o femeie de origine romană, fapt destul de imposibil având în vedere că era considerat totuși un “barbar”, ori în virtutea functie militare și, ulterior civile si-a rebotezat soția. Numele fiului este de o combinație ciudată romano – greacă, Iuliu Costas, Iuliu preluat de la numele tatălui, iar Costas venit dintr-o influența greacă. În acest caz este mai mult că sigur că sotia lui era de origine greacă; grecii pentru a putea pătrunde în ierarhia romană își romanizau frecvent numele.

       In acest caz de căsătorie mixta, nu rezulta o familie daco-romană, ci daco-greacă.

       Teoria romanizării invoca romanizarea dacilor prin aducerea de coloni și de veterani, veterani des mentionați pe inscripții. Dar asemeni veteranului Iulius Secundinul se pare că acești veterani colonizați erau daci, care serviseră în trupele imperiale.

        Și nu erau puțini acei daci care fuseseră înrolați sau se înrolaseră benevol în cohortele I Aelia Dacorum, cohorta II Augusta Dacorum, servind Imperiul roman din Pannonia și până în Britannia. Mulți dintre cei scăpați în viață în urma războaielor purtate se vor întoarce în Dacia în calitate de “veterani”. Schimbarea numelui lui Secundinus în Iuliu nu a fost un fapt general, și la începutul secolului al III-lea, dacii din legiunile militare romane vor purta numele de : Decibalus, Dada Acadunus sau Meneander (ajuns tribun).

     Pe mormântul lui Secundinus scrie însa “dac” și nu “lai” din motive bine întemeiate. Secundinus asemeni bătrânilor nostrii își pregatise probabil înainte de a muri piatra de mormant, cerând în mod expres să fie trecut numele de “dac”, cel sub care fusese cunoscut de romanii ca veteran.

        Ca o mențiune să amintim faptul că în jurul anilor 170 d.Chr., regele Pieporus nu este amintit ca rege al dacilor ci ca rege al costobocilor (Piepori Regis Coisstobocensis).

        Acest termen de “Lai” îl întâlnim abia peste timpuri, la inceputul evului mediu, în momentul invaziei tătarilor din anul 1241.

         Cronica persană a lui Rasid-ed-din, povestind despre invazia tătarilor în ținuturile țărilor române pomenște și numele uneia din aceste țări : “Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut.”

         Numele Țării Ilaut se pare ca a fost preluat de către cronicarul Rasid – ed -din, din cine stie ce documente, astăzi pierdute, asemeni Letopisețului Țării Românești găsit în desertul Libanului, denumește de fapt Țara Lailor. Cuvântul devenit Ilaut, rezultat prin deformare persană este compus însă din I – LAI – UTI.

         Aceasta deformare a toponimelor nu este singulară, în Diploma Cavalerilor Ioaniți, datată în anul 1247, țara lui Litovoi se numeste Lytua, deformare forțată după numele de  Litovoi. Acest nume va fi văzut însă de unii “istorici” ca posibilă identitate a actualei Lituanii (probabil învecinată cu Țara Hațegului și a Făgărașului !).

      Acest cuvant de lai este păstrat însă și în memoria poporului român prin capodopera orală, ulterior așternută pe hârtie de către Vasile Alexandri, Miorița:

“Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară, … “

        Bardul popular în povestea lui dureroasă, specifică rasa oilor pe care le creșteau pastorii valahi „ oi Laie” adică „ oi de rasă dacică” (!), lucru din păcate neobservat de către cercetătorii nostri.

      În Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de Lai, laie, este explicat prin: “negru, negru cenusiu, negru amestecat cu alb (când se referă la oi)”.

       Iată doi termeni care se suprapun în același context, rezultând că oile dacilor erau în general cu blană de culoare neagră, cenușii sau negre amestecat cu alb.

         Să ne amintim că tătarii îi denumeau pe valahi “ Kara Ulagh “ cea ce înseamnă “Valahii Negri “. Timp de zeci de ani “istoricii” au încercat să ne explice motivația acestei denumiri. Varianta “în general acceptată” era faptul că valahii erau fizionomic mai închiși la ten, oacheși.

         Total greșit, deoarece izvoarele antice îi prezintă în general pe daco-geți ca fiind blonzi sau roșcati, cu pielea deschisa si ochii albastrii.

         Numele de Valahi Negrii provine de la faptul că ocupația principală a geto-dacilor și ulterior a valahilor era păstoritul. Oamenii de rând, dar și cei bogați, datorită asprimii climei se îmbracau, in perioada de iarnă, în blănuri de oaie, negre în special, sau gri. La fel și îmbrăcămintea de muncă a țăranului era în general neagră în alternanță cu alb (cioareci negri, cămașă albă, vestă neagră), abia la sărbători se trecea pe culori deschise și vii, dar tot pe fondul negru cu alb.

        Domnitorii români în general nu au avut armate echipate de tip occidental cu armuri și armament sofisticat, ei se bazau pe masa țărăneasca care venea la război cu straiele de acasă. Astfel încât la primele confruntari dintre valahi și tătari, acestia văzând o masă de  oșteni îmbrăcați în sumane negre și pe cap cu căciuli negre iau denumit generic “”Valahii Negri “(Kara Ulagh).

        Este foarte posibil ca Radu Negru Voievod să se fi ales cu cognomenul de Negru, tot de la tătari, aferent modului în care se îmbraca el însuși, devenind astfel  “Domnul cel Negru”.

Daco-geţi > Ausoni > Valahi > Români

 

      Ca o concluzie la subcapitolul de mai sus să reamintim că geto-dacii, popor numeros care era alcătuit din mai multe triburi, și care făceau parte din marea familie a tracilor, se numeau ei pe sine “Lai”. Termenul de Dac și Geti fiind atribuit de romani și greci, fără ca aceștia să le cunoască adevăratul nume ca nație.

        Herodianus din Syria (cca.170 – 240) care a scris o istorie a Imperiului Roman între anii 180 – 238, face o mențiune atingătoare de daci, încercând o clarificare a proprilor lui supoziții: “ neamul dacilor, care se numea, neamul dailor “.  Herodianus fiind de origine greacă, avea la cunoștiință prin istoricii greci, numele neamului care traia dincolo de Dunare, sub forma de “geți “. Dar trăind într-o lume romană, avea să afle că aceștia purtau de fapt numele de “daci”. Nu se știe din ce surse, interesat de acest aspect, avea să concluzioneze foarte convins că dacii se numeau de fapt dai.

    Trăind într-o perioadă când parte din Dacia devenise provincie romană și fiind în administrația imperială, se pare ca autorul avea să afle din surse necunoscute, numele pe care și-l atribuiau dacii, “lai”. În transcrierea lui îl va adapta însă ca “ dai “, probabil pentru a nu fi departe de termenul de “dac”.

      Acest “dai” deformat din “lai” este anterior însă inscripțiilor de la Histria, cea ce ne confirmă cele prezentate mai sus.

         Dar care a fost drumul de la numele nației de “lai” la cel de “valahi”?

        Geto-dacii (folosim termenul clasic pentru denumirea popoarelor dace răspândite de la Munții Balcanici până în nordul Carpaților) aveau să fie cunoscuți în istorie sub diverse denumiri funcție de contactele pe care le aveau cu populațiile care îi tranzitau teritoriul, dar și legat de implicațiile care le generase părăsirea provinciei Dacia, de către Imperiul Roman.

         Astfel rând pe rând îi vom intâlni în istorie sub numele de:

  • lai – geți – agatârși – daci – besii – carpi – carpodaci – costoboci – megaloi dahae
  • ausoni – acatiri – anti – argaragantes și limigantes
  • vlahi – valahi – râcno-vlahi – cuțzo-vlahi – moro-vlahi – vlahioți – morlahi – morlaci – mavrovlahi
  • walachen (germană) – vlaski, vlasi (sârbă, bulgară) – valaques (franceză) – vlachs sau wallachians (engleză) – velascos (spaniolă) – velaci sau valacchi (italiană) – volohi sau vlohi (rusă,poloneză) – olah sau vlach (maghiară) – ulagh (tătară) – iflaklar (turcă)
  • rumâni
  • români, aromâni, megleno-români și istro-români

        Numele de “daci” atribuit de către romani din timpul lui Burebista, se trage de la stindardul  de război al dacilor, capul de lup suierând în vânt. Romanii vor utiliza pentru noii lor dușmani termenul de “daos”, termen frigian (cf.Mircea Eliade). Acest nume împreună cu numele originar de “lai” vor genera ulteriorul nume al românilor, valahi sau vlahi.

         În timpul comuniunii geto-dacilor cu goții, acestia din urma vor prelua (cf.lui Iordanes) de la daci o serie de obiceiuri, cuvinte, toponime dar și parte de istorie, trecând în mitologia lor personaje precum Zamolxe, Deceneu, Antyrus, Gudila, Burebista s.a.

           Goții făcând legatura între termenul de “lai” si “dac=lup” vor asimila cei doi termeni cu germanicul walhos, în traducere “ lup “. Acest nume onorific sub forma de Vlah și Valah va fi purtat de către români și tările lor, până aproape de secolul al XIX -lea.

           Prin contactele internationale generate de domnitorii romani, aceștia și învățații curtilor domnești vor realiza, în primul rând cât de asemanatoare este limba valahă cu limba italiană, dar și cu limba franceză. Este momentul când apare întrebarea: cum se putea ca într-un teritoriu imens vorbitor de limbi slave și limba maghiară, la distanță de sute de kilometri de Italia sau Franța, exista o comunitate așa de mare de vorbitori de limba romanică ?

     Informațiile despre motivele latinității valahilor, vor veni, chiar dacă în mod deformat, pe linia monahală, a călugărilor greci cu care domnitorii și boierii valahi aveau legături, dar și din documentele și manuscrisele încă existente, la acea vreme, în cancelariile domnești.

      Istorici bizantini care aveau acces la un număr foarte mare de lucrari și documente scrise atingătoare de conflictul daco-roman, aveau să-și formeze o idee unitară, bazată pe istoricii antici, precum că Dacia a fost pustiită de daci, iar în locul lor Traian ar fi adus coloni din Italia. Caz elocvent este cel al cronicarului Ioan Kinnamos care referindu-se la vlahii înrolați în armata bizantină în timpul conflictelor armate din anii 1161 – 1168, dintre Împăratul Manuel I Comnenul (1143 – 1180) și Stefan al III-lea, Regele Ungariei, va afirma despre vlahi că aceștia: “ sunt colonii de demult ai celor din Italia.”

        Astfel de informații ajunse în țară, pe diferite căi, se vor răspândi în rândul clasei boierilor și apoi, prin aceștia la nivelul tăranilor, rezolvând problema ridicată privind originea latinității lor. In acest fel valahii își vor atribui numele de “rumân” , termen derivat de la romanus.

       Afirmarea acestei latinități și a numelui de “rumân” era absolut necesară, în speranța câstigării ajutorului Occidentului Latin, și a Papalității în fața intențiilor dominatoare și expansioniste ale maghiarilor, polonilor, tătarilor, dar mai ales a turcilor. Ioniță Caloianul va încerca o apropiere față de papalitate în virtutea înrudirii latine, împotriva Imperiului Bizantin. Stefan cel Mare va solicita ajutor financiar și militar papalității, dar care din păcate nu va ajunge la el.

      Cea mai veche atestare documentară a numelui de țară este făcută în Scrisoarea lui Neacsu din anul 1521, sub forma  “cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumânească) “.

          Călătorii străini în ţările române din secolele  XVI – XVII, trimişi în mare parte de papalitate, în speranţa convertirii populaţiei băstinaşe la catolicism, vor confirma  utilizarea termenilor de rumân sau român.

            Printre aceştia îi vom menţiona pe:

 - Tranquillo Andronico, care notează în anul 1534 că Valahii  “acum se numesc romani” (cf.Endre Veress – Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források)

 -  Francesco della Valle, menţionează în anul 1532, că valahii se numesc romani în limba lor, dând şi un exemplu interogativ: “Sti Rominest ? “ (cf. Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento)

 -  Johan Lebel, notează în anul 1542 că Valahii ”se numesc pe ei însişi Romuini” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor )

 - Pierre Lescalopier, scrie în anul 1574, că valahii “se consideră adevaraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte  (romanechte), adică romană” (cf.Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievală)

 - Ferante Capecci, menţionează în anul 1575, că valahii se numesc pe ei înşişi români – “romanesci” (cf.Maria Holban, Călători străini despre Țările Române)

     Istoricul polonez Stanisław Orzechowski menționează în anul 1542, că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni” (cf.Adolf Armbruster, Romanitatea românilor)

       Cert este faptul ca de la inceputul secolului al XVI, valahii vor fi conștienți de latinitatea lor, termenul de român câștigând, încetul cu încetul loc în istorie în fața termenului de valah.

    Din păcate demersurile românilor de ajutorare facute către Occident vor rămâne fără răspuns, termenul de rumân devenind în timp sinomim cu : iobag, șerb, vecin dar mai ales de “prost”  (Cf. Dicționar Explicativ al Limbii Române).

    Istorie furată

 

     În migrația lor din nordul Europei spre granițele Imperiului Roman, parte din goți se vor așeza după anul 271 la nord de Dunăre, în fosta provincie romană Dacia. Dacii au acceptat această așezare pașnică a goților, participând împreună cu aceștia la campanii de jaf în Imperiul Roman. Sub presiunea hunilor la anul 376 gotii vor cere azil în Imperiul Roman unde vor fi acceptați, dar tratați în mod barbar de către romani.

      Impactul dintre cele două civilizații va crea o nouă mitologie de sorginte dacică care va fi adoptată, ca proprie, de țări precum Danemarca, Suedia și Spania.

      La originea acestei mitologii fabuloase va sta Iordanes, un episcop de origine gotică sau alană, născut în jurul anului 500, și care între anii 550-551 va redacta o istorie a goților. Lucrarea numită  “Getica” este de fapt un rezumat al lucrării “Historia Gothorum” scrisă în 12 cărți de către Casiodor (cca.490 – 583), consilierul regelui got Theodoric cel Mare (454 – 526).

       Intenția lui Casiodor comună cu a lui Iordanes era creerea unei identități și istorie pentru goți cel puțin echivalentă cu a romanilor.

       Astfel că Iordanes/Casiodor în lipsă de imaginație vor prelua de la daci identitatea de nație, de personalități, obiceiuri, tradiții, învătăminte și evenimente istorice.Chiar și numele lucrarii lui Iordanes va fi adaptat, în loc de “Gothica” în “Getica”.

           Tinand cont de vastitatea informatiilor preluate de Iordanes este cert că încă în secolul al VI-lea mai existau multe lucrări și documente despre geto – daci și lumea lor, necunoscute în prezent.

          Vom extrage din lucrarea lui Iordanes doar paragrafele referitoare la geți cu specificația ca în timpul citirii termenului de “goți” să întelegeți de fapt “geti”:

         „ …. despre originea şi faptele geţilor

34. În interior este Dacia întărită de prăpăstioşii Alpi în formă de cunună.

39. În al doilea popas <goţii>, pe pământul Daciei, Traciei şi Mysiei l-au avut <rege>  pe Zalmoxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale spun că a fost un mare erudit în domeniul filozofiei. Căci au avut erudit mai întâi pe Zeuta, apoi pe Deceneu și al treilea pe Zalmoxe, despre care am vorbit mai înainte. Astfel că n-au lipsit cei care să-i învete înţelepciunea.

40. De aceea dintre toţi barbarii, goții au fost cei mai înţelepţi şi aproape la fel cu grecii, precum ne asigură Dio, care a scris în greceşte istoria şi analele acestora. El spune că ei au fost numiţi mai întâi taraboşti, iar apoi pileati, aceștia fiind cei mai de neam dintre ei, din care îsi alegeau regii şi preoţii. Pînă într-atât au fost laudati goții, încît s-a spus că la ei s-a născut Marte, pe care fantezia poeţilor l-a numit zeu al războiului, de unde şi Vergiliu spune: Tatăl Gradivus, care ocroteşte ogoarele getice.

63. Apoi Darius, regele Persiei şi fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele goţilor, rugându-l deopotrivă şi ameninţându-l, dacă nu i se îndeplineşte dorinta. Dispreţuind înrudirea, goţii i-au refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva lor o armată de 700.000 de soldaţi, înarmaţi, căutând să răzbune printr-un rău public ruşinea sa. Şi cu corabii făcute pod şi legate între ele de la Calcedon până la Bizant, a atacat Tracia şi Moesia. Apoi construind tot în acelaşi mod un pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de doua luni, a pierdut la Tapae 8000 de luptători şi, temându-se ca nu cumva podul peste Dunare să fie ocupat de adversarii săi, s-a întors în goană forţată în Tracia neavând încredere că solul Mysiei va fi în siguranţă pentru a mai întârzia cel puţin pe el.

67. Pe când domnea peste goţi Burebista, a venit în Goţia, Deceneu, în timpul în care puterea la romani o avea Sylla. Burebista luându-l pe lânga el pe Deceneu, i-a dat putere aproape regală şi după sfatul acestuia goţii au devastat pamânturile germanilor, pe care le stapânesc în prezent francii.

68.Dar Cezar, care cel dintâi dintre toţi romanii a cerut să fie împărat şi a pus sub legile sale aproape toată lumea, supunînd toate stapânirile, deşi a ajuns să ocupe în afară de oraşul nostru insulele din interiorul Oceanului şi pe cei care nu cunoşteau nici macar din auzite numele romanilor să-i facă tributari romanilor, pe goţi totuşi, cu toate încercările, n-a putut să-i subjuge. Gaius Tiberius domnea ca al treilea împarat peste romani, dar goţii şi sub domnia sa continuau să rămâna liberi.

69. Pentru ei aceasta era salvator, aceasta util, aceasta de dorit, ca tot ce-i învăţa Deceneu, sfătuitorul lor, aceasta să năzuiasca şi ei, judecând că aceasta este util, ca ei să-i traducă în faptă dorinţele . Acesta, vazînd că ei i se supun sufleteşte în toate si că au şi înzestrare naturală, i-a învatat aproape toată filosofia; caci el era maestru în această disciplina. Predându-le etica le-a domolit obiceiurile barbare, învatându-i fizica, i-a facut să traiască în chip firesc dupa legi proprii, pe care pîna acum le numesc belagine, avându-le scrise, instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i sa fie mai dezvoltaţi la minte decît celelalte neamuri, arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiasca savârsind cele mai bune. Iar în domeniul teoretic i-a facut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stapânească cunostinţele astronomice, să stie cum şi care sînt fazele de creştere şi descreştere ale Lunii, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit pâna în apus cele 346 de stele.

70. Ma întreb ce placere îi facea pe vitejii barbati ca atunci când nu erau ocupati cu mânuirea armelor sa-si umple capul cu învataturi filosofice. Vedeai cum cerceteaza unul pozitia stelelor pe cer, altul planetele mici sau mari, cum urmareste acesta fazele Lunii, acela eclipsele de Soare, cum astrele în cercul lor pe cer se coboara în apus, dar apar din nou la rasarit, cautând acestia toti sa-si afle odihna numai dupa ce gasesc la toate explicare.

71. Acestea şi altele ca acestea încredinţându-le gotilor cu priceperea lui (Deceneu), a strălucit ca un om minunat în faţa lor, ajungând să asculte de el nu numai cei mulţi, dar chiar si regii. Căci a ales atunci dintre ei pe bărbaţii cei mai nobili şi mai înţelepţi, pe care i-a învăţat teologia şi i-a îndrumat în venerarea celor dumnezeieşti şi sfinte, făcându-i preoţi, numiţi în timpul slujbelor pileati – după părerea mea – fiindcă le-a pus pe cap tiare, care cu alt cuvânt se numeau pilleus.

72. A poruncit însă ca oamenii ceilalti, din popor, să fie numiţi capilati, nume pe care goții l-au primit ca o formă de respect şi-l amintesc şi acum în cântecele lor.

73. După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel de învaţat. Pentru pregătirea lui era socotit şi rege şi prim preot şi judecător în justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani.

76. După un lung interval, în timpul domniei împăratului Domiţian, goţii temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai înainte cu alti împăraţi şi au devastat malul Dunarii stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldaţii romani şi pe comandanţii lor. Mai mare peste această provincie dupa Agrippa era atunci Oppius Sabinus, iar principatul goţilor îl avea pe Diurpaneus. În acest timp goţii pornind cu război, romanii au fost învinşi. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar goţii, atacând cetăţile şi fortificaţiile, au prădat posesiunile imperiului.

77. Împins de primejdia alor sai, Domitian a pornit în graba cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste barbaţii cei mai aleşi, a strîns corăbiile, le-a facut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.

78. Atuncii goţii n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică ansi. “

        O dată cu Iordanes se va începe ofensiva asupra istoriei dacilor, multe neamuri și nații arogându-și dreptul de a-și afirma descedența din acestia. Fapt care se va manifesta, pe scară largă și în evul mediu, legat de valahi și rumâni, și din păcate și în zilele noastre.

          Fenomen pe care îl numesc: furtul istoriei.

    Copii ale lucrării lui Iordanes vor circula ulterior în întreaga Europă, generând o preocupare obsedantă a erudiților evului mediu în a-și căuta descendența din geto-daci.

     În anul 1015, Dudo de Saint-Quentin identifică pe normanzi ca urmași ai Troiei prin geto-daci. Gheorghe I. Brătianu în lucrarea sa Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești prezinta un episod petrecut în timpul lui Ioniță Caloianul , Țarul vlah fiind implicat intr-o discuție cu cavalerii francezi. “  Mai e, dealtfel, în cronica lui Robert de Clari un alt episod care duce la concluzii neasteptate, în cea ce privește stările de cultura din Imperiul Asăneștilor. In stilul său naiv, povestitorul amintește de misiunea ce a îndeplinit-o unul din cruciați, Pierre de Bracheux, în tabară valahilor, stând de vorbă cu Ioniță și cu fruntașii din tabăra lui, les haus hommes de Blakie. El reproduce întrebarea, care cu siguranță este autentică, pentru că e firescă, pe care au formulat-o față de războinicul străin: – Ne minunăm mult de buna voastra cavalerie, și ne minunăm mult că ați venit în țara aceasta, cari sunteți din țări atât de îndepărtate, cari ați venit aici să cuceriți pământ. N-aveți oare, ziseră ei pământ în țara voastră de care să vă folosiți ? Răspunsul cavalerului aduse însă un element cu totul neașteptat. – N-ați auzit, îi întreabă la rândul său, cum a fost distrusă Troia cea mare și din vina cui ? – Ba da, răspunseră vlahii și cumanii, am auzit vorbindu-se, și mult e de atunci. – Ba, replică Pierre de Bracheux, Troia a fost a strămoșilor noștri, iar cei care au scăpat s-au așezat acolo de unde am venit noi; și pentru că a fost a strămoșilor noștri, am venit aici să cucerim pământ. “ Ce păcat că vlahii nu aveau lucrarea lui  Dudo de Saint-Quentin să le explice francezilor că stăteau de fapt , față în față cu strămoșii lor !

       In cronica Gesta Normannorum ducum a lui Guillame de Jumièges, povestind despre cei trei întelepți: Zeuta, Zamolxes și Deceneu, autorul identifica Dacia cu Danemarca.

      Călugarul Ekkehard în anii 1100 va alcătui o istorie enciclopedică populară în evul mediu în care Zamolxes, Zeuta , Deceneu și Comosicus apar ca întelepți goți.

      În Spania, episcopul de Toledo, Rodrigo Jimènez de Rada (cca.1170 – 1245) copiază din Iordanes mare parte în  lucrarea sa Historia de rebus Hispanie sive Historia gothica amintindu-i pe învățații goți: Deceneu, Zeuta și Zamolxis. Mai mult decât atât, mai târziu episcopul Alfonso de Cartagena (1386 – 1456) specifica în lucrarea sa Regnum Hispaniae anacephalaeosis că gotii vin în Spania din Dacia, iar regii spanioli descind din principii daci.

     Istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 – 1961) în lucrarea sa Zamolxis sau mitul dacic in istoria și legendele spaniole referitor la cele de mai sus face o constatare pertinentă:  ’’ Îmi închipui că această parte a cronicilor spaniole n-a fost cercetată de istoricii români, dacă nu s-a observat până acum că, pentru cronicarii spanioli, adică pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic (autorul face referire la imparatul Traian care era de origine spaniola – subl.n) sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci şi Spania a fost fondată la a patra ei întemeiere, cea definitivă în sec. al V-lea, de poporul de la Dunăre’’.  Tot Busuioceanu este cel care remarcă că pe scutul Regilor Catolici Spanioli apar simbolurile dacilor: jugul și săgețile.

       În Danemarca evului mediu, prezența geților dar și a dacilor este justificată prin mai multe forme. Exista o variantă prin care se afirmă că danezii se trag din daci, respectiv din dacii care sau refugiat în Danemarca din cauza ocupației romane. Să amintim că în evul mediu Danemarca era numită “ Dacia”. Regii danezi, până doar acum câteva sute de ani, se auto-intitulau “reges dacia”, păstrând memoria ancestrală a presupusei lor origini.

       Pentru danezi faptul că se trăgeau din daci constituia o onoare. Rușii îi numeau pe danezi cu termenul de “dacianini”.

          Celebrul scriitor danez Hans Christian Andersen, în timpul unei vizite în țara noastră, în anul 1841, făcea observația că tot ce văzuse avea un caracter danez !

        Suedia va trece de asemeni, în secolele  XVI – XVII  printr-o criză de identitate națională. Considerând că leaganul goților a fost Suedia, “Getica” devine carte națională a suedezilor. Erudiții suedezi vor căuta să explice originea suedeza a personajelor getice   precum Zamolxe și Ghebeleizis, legile belagine devin la origine legi suedeze iar Zamolxe considerat primul legislator al suedezilor. Reprezentanții de frunte a “getismului” suedez au fost: Johannes Magnus, supranumit Gothus (1488-1544), Johannes Loccenius (1598 – 1677),   Olaus Rudbeck  (1630 – 1702) și Carl Lund / Carolus Lundius (1638 – 1725).

*

          Din păcate erudiții europeni nu au avut la îndemână lucrarea cronicarului Kekaumenos, Sfaturi și povestiri, scrisa între anii 1075 – 1078,  care prin cele scrise despre români, nu poate fi acuzat ca fiind părtinitor ci din contră, pentru a realiza cine sunt de fapt urmașii daco-geților.

      Prezentăm o mică parte din capitolul intitulat Diatriba împotriva vlahilor. Însemnări despre obiceiurile, caracterul, originea și istoria lor : “  Vă sfătuiesc deci pe voi și pe urmașii voștri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat, neavând credința dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de prieten ci umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult, jurându-se zilnic cu jurăminte preaînfricoșate față de prietenii săi și călcându-și usor jurămintele și făcând frății de cruce și cumetri și închipuindu-și că prin acestea va însela pe cei mai simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva, nici față de împarații mai de demult ai romeilor. Loviți cu război de către împăratul Traian și înfrânți deplin, au fost supuși <de acesta >, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul orașului romeilor. Căci aceștia sânt așa-numiții daci <ziși> și besi.” (Izvoarele Istoriei României, vol III, Scriitori bizantini)

      Kekaumenos, în toată furia lui stârnită contra valahilor, motivele fiind bine întemeiate, este cel care ne sare în ajutor, fiind corect în privința adevărurilor istorice.

      Bazându-se pe documente și lucrări istorice existente la Constantinopol, este primul istoric care afirmă cert că vlahii se trag din daci, specificând că aceștia se mai numesc și besi  (populație dacică din Moesia).

         La fel Iordanes este primul istoric care pomenește numele de Dacia, în anul 550, după retragerea romană, diferențiind Dacia veche, de pe vremea lui Deceneu, de Dacia nouă din vremea lui.

          Peste o sută de ani, însă, textul lui Kakeumenos, va fi fost rătăcit, deoarece, în jurul anului 1167, cronicarul Ioan Kinnamos vorbind despre vlahi scrie: “sunt coloni de demult ai celor din Italia.”

            Aceasta constatare, din păcate și nu cea a lui Kakeumenos, va fi preluată ulterior de către toți istoricii, umanistii și politicienii ulteriori și folosită în interese politice de multe ori contrare poporului român:

  • Cronicarul maghiar Simon de Keza, va scrie în anul 1283 în lucrarea sa  Gesta Hunorum et Hungarorum că valahii au fost păstorii romanilor;
  • Filozoful italian Poggio Bracciolini (1380-1459) afirmă descendența valahilor dintr-o colonie formată de romani;
  • Enea Silvio Picolomini / Papa Pius al II-lea (1405-1464) scrie că după înfrângerea dacilor, țara a fost colonizată cu coloni romani;
  • Umanistul italian Antonio Bonfini (1453-1503) menționează că : “din legiunile și coloniile aduse în Dacia de Traian și de ceilalți împărati s-au tras românii “’;
  • Umanistul Anton Verancsis (1504-1573) , vicerege al Ungariei, menționează în lucrarea  Descrierea Transilvaniei,Moldovei și Țării Româneștică valahii își trag originea de la romani”;
  • Jan Laski (1456-1531)  ,episcop de Gnezno, afirma despre valahii din Moldova că : sunt oștenii de odinioară ai romanilor”;
  • Cărturarii sași L.Toppeltinus și J.Troster (sec.XVII) își afirmă convingerea că : “românii de azi ce trăiesc în Țara Românească,Moldova și munții Transilvaniei nu sunt decât urmașii legiunilor romane”’;
  • Valentin Frank von Frankenstein (1643 – 1697), comite al sașilor din Transilvania afirma latinitatea românilor ca fiind pur romană;
  • Preotul sas, David Hermann (1625 – 1682) scria că românii: ”atât cei de dincolo de Carpați,cât și cei din Transilvania,își trag originea și numele, ba chiar și limba română, din coloniștii aduși de Traian”;
  • Martin Schmeitzel (1679 – 1747), profesor la Universitatea din Halle, a popularizat în cursurile lui teoria originii pur romane a românilor;

      Toată această repetare, insistentă în timp, a concluziei lui Ioan Kinnamos va duce în Transilvania la un mod ciudat de re-considerare a istoriei fiecărei dintre cele 4 nații eixstente. Astfel încăt Ungurii și Secuii se vor pretinde descendenți ai Hunilor, Valahii bine-nțeles urmași ai colonilor Romanilor, iar Sașii descendenți ai Gotilor și Geților (?!). În această situație sașii deveneau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.

         Teoria identității sașilor cu goți și geții va fi promovată de către olandezul Johannes Goropius Becanus (1519 – 1572) în anul 1569, și de Philip Melanchton (1497 – 1560). Conform celor doi umaniști, sașii ar fi resturile goților și geților, rămași după mutarea goților la sud de Dunăre în Imperiul Roman.

           Doctorul în istorie, Dan Dana (n.1975) prezintă cu amănunte acest fenomen indus de cărturarii secolelor XVI – XVII în lucrarea Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului: “Conform ginerelui lui Melanchton, Caspar Peucer (1525 – 1602), sașii se numeau pe ei însiși Detchen – constatăm încă o dată recursul la etimologii și la aproprieri fonetice, de data aceasta cu Daci -,iar strămosul lor biblic e găsit în persoana lui Gether. Acestă teorie este ulterior dezvoltată ca o legenda despre origini de către Albert Huet în 1591 (în calitate de Sachsengrah), în fața dietei transilvănene: el va susține originea getică a sașilor, teza care va fi popularizată în secolul al XVII-lea de erudiți cărturari locali Tröster si Toppelt. Idiomul săsesc din Ardeal va fi desemnat chiar ca ‘limba dacă, lingua Dacică. Această teorie dacică a originii sașilor va fi populară pentru cel puțin 250 de ani în Transilvania (în secolele XVI-XVIII) și în umanismul german, ca mit de origine, dar și ca mărturie a continuității și a vechimii. “

           În lucrarea menționată mai sus se pomenește și de încercările sibianului Johannes Trösterde a germaniza nume dacice, astfel, Decebal devine Diezwald, iar Sarmisegetusa, Sarmis Gothusa.

         Se știe însă de fapt că prima încercare de colonizare cu  sași (saxonii) se datorează reginei Ghizela, soția regelui Stefan I în zona orasului Satu-Mare, dar fără succes. Abia în timpul regalității lui Geza al II-lea (1141 – 1162) se va re-iniția procesul de colonizare. Sașii vor fi așezați în zona orașului Satu-Mare, pe valea Bistriței și în Bistrița, în zona Sibiului, a Brașovului și la Orăștie.

         Nu toți învățați sași împărtășeau această teorie aberantă. Pastorul sas Michael Lebrecht (1757 – 1807), în timpul răscoalei lui Horea (1784) va scrie că românii ca urmași ai romanilor sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.

            Si istoricii maghiari, precum Andras Huszti, autorul cărții Vechea și noua Dacie editată la Viena în anul 1791, va reacționa la teoria originii sașilor, scriind că românii sunt urmași ai “geților” și “ai vechilor colonii romane” și că : “Nicio națiune nu are limba atâta de apropiată de acea veche romana ca națiunea valahilor,ceea ce este un semn sigur și care nu poate înșela că ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane.”

         O altă încercare de “furt de istorie” o vor iniția polonezii. Johann Christoph Gatterer (1727 – 1799) , profesor la Universitatea din Göttingen va lansa în anul 1791 ideea ca slavii descind din geți și daci. Teoria lui Gatterer este preluata pe rând de către G.E.Groddeck (1762 – 1825), care va scrie două cărți despre geți și Zamolxe, de către Maciej Maliszewski (1799 – 1870) care în anul 1852 va edita o carte ilustrată despre Columna lui Traian, conform căreia polonezii sunt descendenți ai dacilor refugiați în urma cuceririi romane. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) publică doua lucrari referitoare la daci și polonezi, Geto – dacii vistulieni și niprieni strămoși ai polonezilor (1855) și Geto-dacii (1858) în care susține ferm descendența polonilor din geto-daci. Acest fenomen va trece și în Ucraina, unde clericul rutean Mychailo Lucikai (1789 – 1843) în lucrarea sa Historia Carpato-Ruthenorum va afirma că rutenii sunt urmașii dacilor. (după Dan Dana – Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului)

         În privința rutenilor, Mychailo Lucikai, are oarecum dreptate. Mulți dintre maramureșeni, urmași ai dacilor mari, vor fi rutenizați, în ținuturile din nordul Carpaților. Maramureșenii rutenizați își vor pastră însă în mare parte obiceiurile, tradițiile și portul popular.

 

    Teoria latinității prin romanizare sau teoria latinității pure prin colonizare ?

 

                 Învățații români vor prelua și populariza descendența romanică, dar în două variante:

     – romanizarea dacilor și formarea unui popor daco-roman;

     – descendența românilor din coloni romani , latinitate pură.

       Nicolae Olahus (1493 – 1568) arhiepiscop de Esztergom (Strigonium), regent al Ungariei, umanist, istoriograf și om politic de origine română, care prin mama descindea din familia lui Iancu de Hunedoara, va fi printre primi români care se va apleca asupra cercetării originii poporului român. Si el va prelua ipoteza descendenței prin coloni. Într-o scrisoare adresată lui Erasmus din Rotterdam (1466 – 1536), unul din cei mai însemnați umaniști din perioada Renașterii, îi scrie acestuia legat de românii din Transilvania:  ’’ se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a împăraţilor şi că au fost aşezaţi într-o parte foarte bogată Daciei, care se numeşte Transalpina. . . ’’  Nicolae Olahus (Olahus=Valahul) va suștine în acelasi timp și unitatea de neam a românilor din Țara Românească, Moldova și Transilvania.

         Primul cronicar moldovean, Grigore Ureche (1590 – 1647) a scris între anii 1642 – 1647 o istorie a Moldovei numită Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă.Cronicarul va observa asemănarea dintre limba română și italiană, ajungand la concluzia unei origini comune, lucru cel va consemna: ”  Rumânii,câți se aflălăcuitori la Țara Ungureascăși la Ardeal și la Maramoroșu,de un loc suntu cu moldovenii și toți de la Râm se trag”.În același timp la fel ca și Nicolae Olahus, Ureche va afirma originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.

       Miron Costin (1633 – 1691), primul istoriograf din literatura română, va continua și completa Letopisețului lui Grigore Ureche sub numele de Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul . Miron Costin va mai scrie încă o lucrare de referința, De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor.

          Erudit, bun cunoscător de limbi străine, cronicarul avea la cunoștiința multe scrieri în care romanii erau ponegriți, astfel încât în ciuda faptului că era bătrân ăi bolnav se hotărește totusi să scrie o istorie a neamului.

        “Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul țărâi cel dintăi și a neamului moldovenescŭ

      Începutul țărâlor acestora și neamului moldovenescŭ și muntenescŭ și câți sunt și în Țările Ungurești cu acest nume, români și până astăzi, de unde suntŭ și de ce seminție, de când și cum au dăscălecat, acéste părți de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru.

         Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul țărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul.

          A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére.

          Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul neamului, din ce izvor și seminție suntŭ lăcuitorii țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești și românii din Țările Ungurești, cum s-au pomenit mai sus, că toți un neam și o dată discălecați suntŭ, de unde suntŭ veniți strămoșii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor și de cândŭ s-au osebit și au luat numele cest de acum, moldovan și muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fostŭ întâi, ce limbă țin și păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pământŭ și supt ce nume, scot la știrea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să știe neamul țărilor acestora.” (Miron Costin – De neamul moldovenilor).

        Adept al teoriei latinității prin colonizare (“de la Râm ne tragem”) va lua atitudine împotriva copiștilor cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascalul “ om cu multă neștiință și minte puțina” și Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia.

             Constantin Cantacuzino, stolnicul (1639 – 1716) în Istoria Țării Românești, va cauta să explice și el unitatea românilor din cele trei țări și a limbii : “Însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici (Țara Românească, subl.n.) , ce și den Ardeal, carii încă și mai neaoș sânt, și moldoveanii, și toț câț și într-altă parte să află și au această limbă, măcară fie și cevași mai osebită în niște cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sânt, ce dară pe aceștia, cum zic, tot romani îi ținem, că toț aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură.”

       Remarcabil om de cultura (autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic și scriitor),  Dimitrie Cantemir (1673 – 1723), domn al Moldovei între anii 1710 – 1711, va aborda si el romanitatea românilor în lucrarea Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor.Cantemir însă va susține descendența pur latină, considerând că dacii au fost complet decimați în Dacia, care ulterior ar fi fost colonizată cu romani.

 

 

       

             Școala Ardeleană

     Spre deosebire de Muntenia și Moldova, în Transilvania problema afirmării identității ca neam descedent din romani și “pretenția” arogării statului de băștinaș au fost până în anul 1918, nevăzute cu ochi buni de către regalitatea maghiară dar și de către Imperiul Austro-Ungar. Românii aveau statutul de “tolerați” cu istoria furată de sași și supuși celor trei nații “priviliegiate”, maghiarii, sașii și secuii.

        Primul care va lua atitudine împotriva acestei stări va fi Inocențiu Micu-Klein / Ioan Micu (1692 – 1768), episcop greco-catolic român, cel care va deschide drumul spre afirmare a conceptului de națiune pentru românii transilvăneni.

      Micu-Klein, singurul român în Dieta Transilvaniei, va cere drepturile poporului său utilizând argumente bine întemeiate:

   – Românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării;

   – Românii sunt populația cea mai numeroasă din Ardeal;

   – Românii lucrează pământul și ocnele (muncile cele mai grele);

  – Românii dau cele mai mari contribuții și, în virtutea voinței imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate și poporului român.

     Micu-Klein prin demersul lui cerea ca românii sa fie recunoscuți ca națiune, a patra în Transilvania, dar se va lovi de împotrivirea celor trei nații privilegiate, pe motivul că cererea Episcopului cuprinde „niște lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum” (?!)

     La sinodul convocat în anul 1744, episcopul a declarat clerului prezent, că dacă Maria Tereza, Împărăteasa Imperiului Austro-Ungar, nu va acorda drepturile cerute pentru români, va trece munții în fruntea credincioșilor săi.

     Micu-Klein va fi chemat și cercetat la Viena, de către autoritățile austro-ungare, pentru răzvrătire. Intuind, sau avertizat de faptul că Maria Tereza intenționa să-l arunce în închisoare, se va autoexila la Roma, unde va mai trăi încă 24 de ani, cu speranța că va fi iertat și se va putea întoarce în țară.

         Avea să moară la 23 septembrie 1768, la Roma, unde a și fost înmormantat în biserica Madona del Pascolo. Abia în anul 1997 rămășițele sale pământești vor fi reinhumate în Catedrala  Sfânta Treime din Blaj, așa cum își dorise.

         Inochentie Micu-Klein a fost cel care a pus bazele Școlii Ardelene.

             În anul 1781, Franz Josef Sulzer (1727 – 1791) publica o lucrare intitulată Istoria Daciei Transalpine în care teoretizează că românii nu se trag din coloniștii români aduși în Dacia, aceasta fiind părăsită în totalitate în urma retragerii armatei romane, iar românii au apărut undeva la sud de Dunăre, între albanezi și bulgari, de la care au primit influența slavă și credința ortodoxă, după care în secolul al XVIII-lea au emigrat în nordul Dunării. Sulzer este generatorul teoriei imigraționiste și principalul precursor a lui E.R.Rösler. La această teorie vor adera și istoricii, I.C.Eder, Bolla Marton (1751-1831) și Johann Christian von Engel (1770 – 1814). Justificarea teoriei imigraționiste se face prin absența surselor scrise privitor la românii din anii marilor migrații, invocându-se chiar absența românilor în acea perioadă în spațiul carpato-dunărean. Engel va extinde data emigrarii românilor din Peninsula Balcanică la nord de Dunare, stabilind-o undeva în secolul IX, migrație făcută sub presiunea Bulgarilor.

         Membrii cei mai de seamă a Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai (1754 – 1816), Samuil Micu (1745 – 1806), Petru Maior (1756 – 1821) și Ioan Budai Deleanu (1760 – 1820) aveau să reacționeze la această teorie imigraționista a lui Sulzer într-un mod destul de extrem.

        Teoria latinității pure dezvoltată de Școala Ardeleană încercă să impună ideea că dacii au fost exterminați, iar românii se trag din coloni romani, iar limba româna este latina pură.

       Realizarea lor demnă de menționat este însă faptul că au reușit forțarea introducerii grafiei latine în scrisul românesc în locul scrierii chirilice.

            Împăratul Austro-Ungariei, Iosif al II-lea (1765 – 1790), adept al iluminismului avea să încerce o apropiere față de romănii din Transilvania, astfel încât el va vizita în anii 1768, 1770, 1773, 1783 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, acceptând chiar să primească petițiile oamenilor de rând. Iosif al II-lea , avea să aprobe construirea a numeroase biserici ortodoxe în Transilvania, intrând în conștiința românilor ca “bunul împărat”. Iosif îi socotea, în contrarul părerii nobililor maghiari și austrieci, pe români cei mai vechi și numeroși locuitori ai Transilvaniei. Ca o paranteza, lui i se datorează și faimosul joc de cuvinte rostit în limba latină, realizat din numele localităților de pe Valea Somesului, Salva, Parva,Nepos si Romuli: “Salve parvae nepos Romuli “ -Vă salut mici nepoți ai Romei.

        După moartea lui Iosif al II-lea, românii transilvăneni vor conștientiza că situația lor politică și de nație nu se va schimba. Astfel încât în anul 1791 ei înaintează noului împarat al Sfantului Imperiu Roman, Leopold al II-lea (1790 – 1792) doua memorii cunoscute sub numele de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae ( Petiția Valahilor din Transilvania)

        Documentul a fost redactat de cei mai mari clerici ai națiunii române din Transilvania, dar și de reprezentanții Scolii Ardelene: Iosif Meheși de la Cancelaria Aulică, Ignatie Darabant episcopul de Oradea, Ioan Para vicarul de Nasaud,  Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar,Ioan Budai Deleanu,s.a.

       Preambulul memoriului este un document de excepție care sintetizeaza teoria latinistă pură susținută de Școala Ardeleană, necesară în acel moment pentru câștigarea drepturilor ca nație în rândul “națiilor privilegiate” din Transilvania.

„Fericite auguste împărate! (…) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (…) Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (…) Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (…) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (…)”

       Drepturile nației române solicitate de memorandiști erau:

- românii să nu mai aibă statutul de tolerați în Transilvania și să fie considerați ca a patra nație;

- să nu mai fie ocărâți și jigniți;

- să fie repusi în drepturile civile și regnicolare (drepturi istorice vechi medievale);

- clerul să fie tratat în mod egal cu cel al clerului celorlalte nații;

- alegerea deputaților în dieta Transilvaniei să fie proporțională raportat la numarul populației.

     Din păcate la acea data Dieta țintea la o restabilire a privilegiilor feudale maghiare, si nu se accepta o revizuire fundamentală în care să fie incluși și românii. Atunci cand memoriul a ajuns la Împărat, el cazuse deja de acord cu marea nobilime maghiară interesată în susținerea intereselor lor. Totusi Leopold va trimite documentul memorandului Dietei spre dezbatere.

     Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki vor respinge punct cu punct revendicărilor românilor, considerând inutilă recunoașterea unei a patra “nați” în Transilvania. Memoriul a fost citit în Dietă în luna iunie 1791, provocând consternarea și indignarea membrilor (din 422 de membrii ai Dietei, românii erau reprezentați printr-o singură persoană !).

         Petiția a fost respinsă iar statutul românilor a rămas neschimbat pâna în anul 1918.

    Teoria imigraționistă a lui Röesler și reacțiile istoricilor români.

      În anul 1871, Eduard Robert Röesler (1836 – 1874), istoric austriac publică lucrarea “Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României] în care va relua și dezvolta teoria imigraționistă propusă de Franz Iosef Sulzer.

   Teoria lui Röesler are la baza ipoteze și speculatii care au în vedere imposibilitatea romanizarii dacilor de către romani; opinie care se sprijină pe urmatoarele considerente:

    – dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane;

   – românii s-au format la sud de Dunăre şi apoi au migrat spre nord, dovadă fiind după parerea lui asemănările câtorva cuvinte din limbile română şi albaneză;

     – Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie;

     – pretinsa  lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informaţii despre români;

     – imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.

    După părerea lui Röesler, românii au trecut Dunărea pe la mijlocul secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din anul 1241-1242. Autorul “Studiilor românești” motivează acesta trecere ca un refugiu al românilor de la sud de Dunăre, la nord, în urma intensificării procesului de slavizare a Împeriului vlaho-bulgar.

       Acesta teorie imigraționistă avea să fie câștig de cauză pentru cele trei nații privilegiate  din Transilvania (maghiarii, secuii și sașii) prin demonstrarea migrației românilor, abia, în secolul al XIII, pe fondul afirmării principiului de “primul venit” mai ales din partea maghiarilor.

      Teoria va deveni o dogmă pentru istoricii maghiari și germani ai timpului, dar și a celor din generațiile următoare, precum: Pal Hunfalvy / Paul Hunsdorfer (1810 – 1891), Balint Homan (1885 – 1951), Pal Engel (1938 – 2001) s.a.

        Aceasta teorie va fi combătută însă de istoricii români ai timpului.

       Dimitrie Onciul (1856 – 1923) în lucrarea sa Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană  publicată în anul 1885 va respinge teoria imigraționistă, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie extinsă pe ambele maluri ale Dunării.

       Alexandru Dimitrie Xenopol (1847 – 1920) va scrie între anii 1888 – 1893, Istoria românilor din Dacia Traiană, lucrare în șase volume de aproape 4000 de pagini, în care va contesta teoria imigraționistă, și va explica mecanismul de romanizare al dacilor.

        De fapt promotorul teoriei romanizării a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838 – 1907) care în anul 1860 (la 22 de ani !)  publica lucrarea Pierit-au Dacii ?. Tânarul istoric va demonstra că Școala Ardeleană și continuatorii ei au făcut o interpretare forțată a izvorelor antice legat de dispariția dacilor și formarea poporului român din romani puri. Hașdeu susține formarea poporului român pe substratul dacic dar cu infuzii de elemente romane și ale popoarelor migratoare.

          În contradictie cu Xenopol și Hasdeu, Nicolae Densusianu (1846 – 1911), adept al tezelor Școlii Ardelene oscilează între latinismul pur prin colonizare și romanizarea a dacilor, chiar dacă în monumantala sa lucrare Dacia Preistorica cauta dovezi despre geneza dacilor.

          Marele istoric roman,  Nicolae Iorga (1871 – 1940) va fi cel care va dezvolta teoria romanizării dacilor și colonizarii cu veterani și cetățeni romani. Istoricul va motiva reușita romanizării printr-o re-romanizare petrecută în timpul scurs dintre Împăratul Dioclețian și Împăratul Constantin cel Mare (283 – 337), prin demonstrarea legăturilor strânse dintre teritoriile de la nord de Dunăre cu cele de la sud aflate în componența Imperiul Roman.

        Constantin C.Giurescu (1901 – 1977) autorul celei mai citite istorii a românilor, păstrează linia deschisă de către Nicolae Iorga, dezvoltând în special sistemul posibil de romanizare în Dacia Felix, precum și afirmarea continuității daco-romane și legitimitatea ei.

        Aceasta teorie a romanizării va fi preluată și de istoricii ulteriori cei din zilele de astazi,   din păcate neinsistându-se la nivel academic, în virtutea ultimelor descoperiri arheologice din ultima vreme, să “reconsidere” istoria.

O alt fel de istorie în viziunea istoricilor clasici, necunoscută nouă.

      Revenind la începutul acestui capitol, să ne aducem aminte de faptul că și marii noștrii istorici clasici nu erau în totalitate convinși de teoria romanizării. Cazul lui Nicolae Iorga și Constantin Daicoviciu fiind prezentate la finalul primului subcapitol. Constantin C.Giurescu făcând paralela între durata ocupațiilor romane în alte țări și Dacia, nu găsea logica posibilității nașterii unei populații de limba latină într-o durata de timp atât de scurtă. Și de o limba latină atât de apropiată de limba italiană, cum bine menționa istoricul maghiar Andras Huszti în anul 1791.

       În toată această problema a romanizării se uita acel element determinant care bloca procesul unei romanizari. Reocuparea provinciei Dacia de triburile libere dacice care în mod sigur nu fuseseră romanizate nici prin forță nici pașnic.Si mai ales că această reocupare a fostei provincii romane din Dacia avea să fie definitivă, până în zilele noastre.

         Nu exista nici un document ulterior care să confirme că după anul părăsirii Daciei de către romani cu daci romanizați sau fără, romanii ar fi re-romanizat pe dacii liberi. Însă există foarte multe informații în care daci liberi, costobocii și carpii au atacat și terorizat împărații romani și pe supușii lor chiar la ei acasă în Imperiul Roman.

          Nu putem să spunem că istoricii noștri clasici nu cunoșteau aceste lucruri.

          Nicolae Iorga, își punea întrebarea în cuprinzătoarea lucrare Istoria Românilor, ce sa întâmplat după părăsirea provinciei Dacia: “Să nu uităm apoi pe Dacii de peste hotar, așa de vioii și de temuții Carpi, a căror coborâre a trebuit să urmeze îndată după părăsirea oficială a provinciei”. Iorga realiza că intrarea dacilor în provincie, nu a facilitat procesul de romanizare început, dacă într-adevar romanii inițiaseră un asemenea proces, ci chiar l-au blocat. Dacii colaboraționiști care nu fugiseră odată cu coloanele romane, mai mult ca sigur au fost judecați și executati, sau aceștia au fost iertați în condițiile puse la tratativele purtate dintre Împăratul Aurelian și șefii triburilor dacice libere.

         Interesant este faptul că un eveniment atât de important ca și părăsirea Daciei, atât de jeluită de cetățenii Romani, nu a fost menționat în acte, nu au existat procese verbale, nu au existat liste de persoane care urmau a fi evacuate și alte acte care s-ar putea intocmi în asemenea condiții, ținând cont că romanii erau atât de meticuloși în administrație, încât aveau evidența și a unui kilogram de sare.

        Tratativele dintre Aurelian și șefii de triburi nu au fost consemnate în nici un document.O decizie atât de importantă colportă o serie de documente legale, de contracte, de înțelegeri și alte acte, și totuși ele nu există.

        Sau poate ele au existat ?, sau există ?

        Care a fost cauza reală a părăsirii Daciei de către romani ? De ce această părăsire a fost făcută în timpul lui Aurelian ? De ce după părăsirea provinciei Dacia au urmat un șir lung de Împărați de origine Dacă ?

          Sunt întrebări la care poate, în timp, vom avea raspuns, sau poate nu ?

        Aceste pierderi de documente sau distrugeri ale lor este un proces care se va perpetua şi în perioada istoriei ulterioare a dacilor.

       ” S-a pierdut opera lui Dio Chrysostomos sau din Prusia despre geţi:din cele ale lui Statilius Crito, medic şi prieten a lui Traian, asupra războaielor dacice, Apolodor din Damasc, arhitectul său, despre podul care unea cele două maluri ale Dunării şi despre fortificaţiile şi tehnica militara, şi Balbas cu privire la topografie şi geodezie, rămân, doar lamentabile fragmente. Din istoria lui Ammianus Marcelinus ne lipseşte partea referitoare la Traian, şi din cea a lui Apian nu există decât fragmente în legătură cu războaiele dacice. (Jesus Pardo – Conversaţii despre Transilvania)

     Interesant este însă faptul că aceste distrugeri de documente se vor face şi voit.

     În general, istoricii prezintă în mod idilic relaţia dintre Traian şi Hadrian, viitorul împărat roman, menţionându-se şi gradul de rudenie dintre ei. Totuşi se pare că această relaţie nu era chiar aşa, iar adevărata ei natură va duce la pierderi inestimabile pentru istoria dacilor.

   “Comentariile lui Traian despre acele razboaie s-au pierdut, datorită, în parte, faptului că Adrian a facut să se reduca ritmul copierii şi publicarea lor…..

      Această dorintă a lui Adrian se atribuie de asemenea de către câtiva unui resentiment împotriva lui Traian, ale cărei beţii trebuia să le imite în silă pentru a putea fi în rând cu lumea; în plus Traian nu l-a numit niciodată pe Adrian ca succesor al său în mod oficial. Se ştie că Adrian a redus numarul de monede în circulaţie cu efigia predecesorului său, şi că pierderea cărţii De bello Dacico se poate datora numai unei decizii imperiale, mai mult sau mai puţin secrete, de a nu încuraja difuzarea ei.”(Jesus Pardo – Conversaţii despre Transilvania.)

     Cel pomenit de către Jesus Pardo,Adrian, nu este altul decât  Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138), cel care avea să-i urmeze lui Traian la tronul imperial între anii 117 -138.

     În toate actiunile lui Hadrian avea să-l conteste pe Traian, atât politica cât şi  realizările acestuia, urmărind chiar să părăsească nou cucerita provincie dacică pe motivul dificultăţii apărarii ei, fapt ce se va dovedi ulterior în cursul timpului.

     Încercări de modificare a istoriei le va face şi Hadrian care avea să omită de altfel şi titlul de Dacicus de pe toate inscripţiile în care era menţionat Traian.

*

       Revenind la observațiile istoricilor nostri, privind teoria romanizării, vom continua cu concluzia istoricului Dimitrie Onciul (1856 – 1923) : […] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susține romanizarea acestei țări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. In Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominația romană curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Științifică, 1968, p. 167–168).

         Admiterea imposibilității romanizării generalizate este negată și de către Onciul în urma însușirii concluziilor lui  Rösler: “ Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a gândi și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic și alte neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și din punct de vedere spiritual. De aici și ușurința cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)

         Analizând ambele texte constatăm că amândoi istoricii admiteau romanizarea doar în teritoriul ocupat de romani. În același timp ambii istorici vedeau în dacii liberi, factorul determinant în blocarea romanizării, Röesler îi considera pe baștinași dușmănoși prin informațiile scriitorilor antici care îi numeau pe daci, cei mai războinici și de temut. Istoricul german, în mod logic elimina posibilitatea romanizării dar și a colonizarii, tot în prisma reocuparii provinciei Dacia de către Dacii liberi.

       Eliminând posibilitatea formarii poporului român în aceste condiții în Dacia nord Dunareana, Rösler având informații despre marea masă de valahi existentă la sud de Dunare, menționată încă din secolul al VI d.Chr. în cronicile bizantine, vine cu ipoteza formării poporului român în spațiul cuprins între Dunăre și Munții Balcani (Haemus). De unde ulterior ar fi migrat în mod pașnic la nord de Dunăre. “Invadarea și ocuparea Valahiei a fost liniștită și imperceptibilă, începutul ei, care trebuie să fi fost încă în perioada dominației cumane, neputând fi precizată. La fel de puțin menționată este și așezarea vlahilor de sud pe pământul Greciei care a avut loc ca urmare a migrației albanezilor începând cu secolul al XII-lea. Multă vreme și mulți dintre ei au zăbovit doar o parte a anului pe văile și câmpiile țării care a fost numită apoi după numele lor Valahia, considerând încă câmpiile din Haemus drept adevărata patrie, cămin părintesc, până să ajungă la așezări stabile în nord.”(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–119)

         Dimitrie Onciul într-o încercare de raspuns, provocarii inteligente făcute de   Röesler, din lipsă de argumente, va accepta concluzia germanului: “Admigrarea română din dreapta Dunării, care trebuie deci s-o admitem, nu alteră caracterul de continuitate al elementului roman în Dacia Traiană, așa că se păstră tradiția despre originea dacoromânilor din timpul dominației romane asupra acestei țări. Partea rămasă în Dacia, după pierderea provinciei, formă elementul fundamental, din care se născu poporul dacoromân. Adaosul primit succesiv din dreapta Dunării contribui mai mult la întîrirea numerică a acestuia, decât la întemeierea lui. Până în secolul VII, când începe admigrarea de care e vorba, s-au putut păstra în părțile muntoase ale Daciei încă destul element roman, pentru ca continuitatea să nu fie aici nicidecum întreruptă. Argumentul toponimic împreună cu tradiția istorică pun aceasta, cum am văzut, afară de îndoială.” (Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Stiințifică, 1968, p. 257)

        Alexandru Xenopol respinge teza lui  Röesler, neadmițând o romanizare la sud de Dunăre: “Pentru ca poporul român să revină în Dacia din Moesia, trebuia ca el să se fi aflat acolo la epoca la care se presupune că a părăsit-o, sau cel puțin la o epocă anterioară. Însă noi vom vedea că aceasta niciodată nu s-a întâmplat, că elementul român întotdeauna a fost prea slab în Moesia […].” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)

      Dar într-un moment de luciditate, făcând parelela între perioada posibilei migrări a românilor de la sud la nord, stabilită de istoricul german, după invazia tătarilor (1241-1242) aduce unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea non – emigrării:  “Ce nevoie ar fi împins pe valachi a trece Dunărea în cei dintîi ani ai ființării statului valacho-bulgar? […] Cum să ne putem închipui că valachii să fi părăsit țara lor tocmai în momentul când, întemeind un stat neatârnat, ei puteau să se bucure de toate drepturile lor, și în ce scop?” (A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)

        In secolul XIII situatia romanilor la sud de Dunare era situata la cele mai inalte niveluri de dezvoltare si putere militara in Balcani.Imperiul vlaho – bulgar al Asanestilor, sub conducerea lui Ioan Asan II (1218 – 1241) va deveni cea mai puternica forta militara rivalizand cu Imperiul Bizantin. Si dupa moartea lui , urmasii: Caliman I Asan (1241-1246), Mihail I Asan (1246 – 1256), Caliman II Asan (1256 – 1257) si Mitu Asan (1257 – 1258) vor cotinua politica de dezvoltare politica si sociala inceputa inca de pe vremea lui Ionita Caloianul (1197 – 1207).

          Nici după venirea la putere a macedoneanului Constantin Tich (1258 – 1277), situația vlahilor nu se va schimba, noul țar al Imperiului vlaho-bulgar își va adăuga numele de Asan, se va căsători cu nepoata lui Ioan Asan II, Irina de Niceea și își va numi fiul cu numele de Mihail Asan, păstrând forma statului preluată de la Asănești. După anul 1323, Asănești vor reveni din nou la putere, continuând tradiția familiei valahe, până în anul 1396, cand vor fi ocupați de turci.

          Astfel că teoria imigrării românilor de la sud de Dunare nu se demonstrează, din lipsa de cauzalitate și motivație.

       Un alt argument contradictoriu teoriei rossleriene este prezența valahului Gelu, în momentul încercării maghiarilor de a cuceri Transilvania (890 – 904/5). Anonymus face afirmația pertinentă că după moarte lui Gelu, Tuhutum, nu a decimat românii ci a ajuns la un consens cu nobilii voievodului român, făcând pace cu aceștia.

          Teoria lui  Röesler, are însă și o parte de adevăr, poporul român s-a format, și, la sud de Dunăre.

           Revenind la harta cu arealul triburilor geto-dacice din timpul lui Herodot, să ne amintim că aceștia erau răspândiți de la Munții Balcanici și până la Dunăre, și de la Dunăre și până în nordul Munților Carpați, de la Tisa și până la Nistru și Marea Neagră. Ca o ironie a istoriei romanii nu vor romaniza ținuturile de la sud de Dunare ci le vor “daciza” în permanență, mutând în nenumarate perioade, mari populații de la nord de Dunare, fenomen pe care îl putem numi, “re-dacizare” a dacilor de la sud de Dunăre.

         De altfel primele informații despre valahi, sub forma vlahi le avem încă din secolul al VI, datorită apropierii de Imperiul Bizantin, si de interferențele care se vor crea cu aceștia în decursul sutelor de ani.

     O alta teza a lui Röesler este lipsa de documente, fiind invocată chiar absența românilor între secolele al IV – XIII în teritoriile nord dunărene. Dimitrie Onciul va contrazice această teza specificand ca sursele documentare în care sunt menționați românii există, dar ei sunt menționați de cele mai multe ori sub alt nume.

       După părăsirea provinciei Dacia de către romani, aceștia se vor confrunta cu desele incursiuni ale carpilor și geților, începând din anul 271 și până în 381. În această perioadă mulți dintre împărații romani își vor atribui titulatura de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Mulți dintre împărații romani vor fi de origine dacică, ajungându-se până la   autoritarul Galerius, care va tinde să schimbe numele Imeriului Roman în Imperiu Dacic.

      În anul 367, în timpul campaniei Împăratului Valens, la nord de Dunare , trupele romane se vor așeza lângă un sat carp, Vicus Carporum, în bună întelegere însă cu aceștia, pentru a evita un conflict cu renumuții războinici carpi. În anul 448 la întălnirea dintre Attila și Priscus, acesta din urmă va menționa existența ausonilor (a dacilor mari nordici, vorbitori de limba latina veche) și a unui conducător  al acatirilor pe nume Curidachus. Attila se va auto-intitula ’Attila, Rex Hunorum, Medorum, Dacorum’’. Începuturile vieții creștine sunt consolidate la nord și sud de Dunăre de preoții de origine daco-getică: Ulfila,Aeticus Histricus, Ioan Maxențiu și Dionisie Exiguul. În anul 536, Împăratul Iustinian duce pentru apărarea Mănăstirii Sf. Ecaterina din Peninsula Sinai, 100 de daci împreună cu familiile lor. În conviețuirea lor cu slavii, dacii vor fi prezenți sub numele de anti sau/si limitanei (la hotare). Prima mențiune despre vlahi este făcută de către cronicarul Cedrenus în anul 617, an după care ei vor fi omniprezenti, sub acest termen, în istoria valahilor dar și a Imperiului Bizantin.

       Termenul de ausoni, atribuit de unii istorici, dacilor, dar contestat de alții, va mai apare însă în izvoarele bizantine, denumind aceasi populație, vlahii.

        Cronicarul bizantin, Nicetas Choniates confirmă în lucrările sale faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă.

      Care era această limbă ?

     În urma morții împăratului grec, Ioan Vatatzes al Niceei (1221-1254), fost aliat a lui Ioan Asan II (1218-1241), fiul celui dintâi, Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258), va scrie un panergic dedicat  tatălui său, în care printre altele, menționează:„ A unificat pământul ausonilor, care era divizat în foarte multe părți de suverani străini și despotici, latini, perși, bulgari, sciți și alții, i-a pedepsit pe tâlhari și și-a apărat pământul” (A.A.Vasiliev – Istoria Imperiului Bizantin).

      Textul surprinde prin realitatea istorică evocată de împărat. După moartea lui Ioan Asan II la 1241, Regnum Valachorum al Asăneștilor traversează o puternică perioadă de criză. Țarii Asănești se succed rând pe rând, pe scurt timp, datorită frecventelor asasinate, boierii imperiului sunt implicați în comploturi, grecii și latinii întrevăd ocuparea imperiului vlaho-bulgar, idem și împăratul de la Niceea, Ioan Vatatzes (!), însă în final, puternicul boier macedonian Constantin Tich, va prelua frâiele imperiului, înducând din nou o stare de siguranță si stabilitate.

     Cea ce ne intereseaza în acest moment, pe noi, este faptul că Teodor Laskaris, bun cunoscător al evenimentelor epocii nu-i numește pe vlahi, cu termenul de vlah, ci cu termenul de auson, adică vorbitor de limbă latină veche. Împăratul Nicenian nu face nici o confuzie, menționând cu claritate, celelate nații implicate în situația incertă a imperiului asăneștilor: latini, persi (?), bulgari, sciti (tatari), uitând însă, din modestie, să menționeze interesul special al grecilor pentru Regnum Valachorum. Făcând această afirmație clară, legat de limba specific latină a vlahilor, își confirmă practic descendența. Mama lui Teodor Laskaris, Elena, era vlahă, fiica a țarului Ioan Asan II (1218 – 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor, pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba maternă.

       In acea perioadă a imperiului bizantin, grecii bizantini erau pomeniți sub numele de romei, ca amintire a descendenței lor de la Roma, chiar dacă utilizau mai mult limba greacă, iar vlahii erau pomeniți ca și ausoni, vorbitori de limbă latină veche.

Laonic Chalcocondil, un istoric pentru eternitate

 

     Unul dintre istoricii medievali puțin mediatizați, din păcate, a fost Laonic Chalcocondil. Istoria imperiului bizantin pe care o scrisese este presărată cu multe mențiuni și evenimente despre istoria românilor. Ce este însă remarcabil autorului este faptul că el scrie despre daci și vlahi, din surse pe care nu le cunoaștem, fără să menționeze însă că aceștia au fost ocupați de romani, sau ar proveni din coloni romani.

        În disputa dintre  Röesler și istoricii clasici români , cronica lui Chalcocondil ar fi putut fi  un argument foarte puternic pentru susținerea originii poporului român, mai ales că cronicarul își scria lucrarea în jurul anilor 1450.

    Laonic Chalcocondil (cca 1423—cca 1490) a fost unul  dintre cei mai de seamă istorici bizantini din secolul al XV-lea. Originar din Atena, a trăit o parte a vieții în Pelopones și la Atena. Principala operă a lui Laonic Chalcocondil este  lucrarea de istorie, “Expuneri istorice” alcătuită în 10 cãrti, în care relateazã evenimentele istoriei bizantine între 1298 și 1463. În centrul operei sale stau însã turcii, cuceritorii lumii bizantine, pe care Laonic îi înfãtiseazã cu o remarcabilã, obiectivitate, dar uneori, chiar cu simpatie.

      Vom incerca să prezentam și să comentăm parte din textul cronicii lui Laonic Chalcocondil (text preluat din Revista “Dacia Magazin”).

      “În timpul domniei acestuia <Orhan, 1326-1362>, opt mii de turci, trecând peste Helespont în Europa, au ocupat o cetate elină din Chersones  și de aici, năvălind, bântuiau Tracia până la Istru prădând-o ; și au luat multă pradă și prinzând foarte mulți robi îi treceau în Asia. Și-i luau și-i duceau cu ei si pe elini și pe tribali <vlahii balcanici >.  Tot atunci, o ceată nu mică de șciti <tătari> au năvălit din Sarmatia <Rusia>  până la Istru și, trecând Istrul, i-au surprins pe turci în Tracia și i-au înfrînt în luptă și i-au ucis fără crutare aproape pe toti.”

          Prezentarea vlahilor balcanici sub numele de tribali, nume utilizat de către grecii antici pentru a identifica triburile dacice așezate la sud est de malul drept al Dunării (nordul Serbiei de azi), dovedește din partea cronicarului cunoașterea multor izvoare antice.

           “Cei câțiva care nu au pierit s-au salvat trecând iarăși în Asia și nu au mai venit înapoi.

Cum și neamul care locuiește din Dacia pînă în Pind și care se întinde în Tesalia. Vlahi se numesc și unii și ceilalți. Și n-aș putea să explic și să spun care din aceștia la care au venit .”

          Constatarea autorului, poate fi concluzia de bază, de confirmare dar și infirmare a teoriei rosleriene. Și Chalcocondil ridica problema originii ințiale a valahilor în urma constatării că aceștia existau pe ambele părți ale Dunării din Nordul Carpaților și până la Munții Balcanici, dar împrăștiați și în alte zone ale Pensinsulei Balcanice.

       “Si se pregătea <Baiazid I, 1389-1402>  din plin din această pricină să năvălească în Peloponez, dar i-a venit vestea că peonii < maghiarii>  și celtii <sasii>  și nu putini dintre germani s-au adunat sub conducerea lui Sigismund, regele si autocratul romanilor  <Sigismund rege al Ungariei și Împărat al Sfântului Imperiu Roman , 1387-1437>,  ca să pornească împotriva lui si că se pregătesc să treacă Istrul și că ar avea cu ei si pe daci  <valahii> , un neam nu lipsit de vitejie, drept călăuze la drum si ca să deschidă calea oștirii.”

           Cronicarul identifică foarte bine pe maghiari, sași, germani de sub conducerea lui Sigismund, dar si pe români, despre care are cuvinte de laudă.

         “Peonia  <Ungaria>  începe de la Viena, oras al germanilor si, înaintând împreună cu Istrul către răsărit, ajunge la daci <valahi> și la tribali  <vlahii balcanici> , iar spre miazănoapte ajunge la boemi, care sînt numiți cehi [...] “

              Chalcocondil delimiteaza corect granițele Ungariei, regatul întinzându-se la Viena și până la Țara Românească și Țaratul de la Vidin. Pentru ai deosebi însă pe români utilizează termenul de daci pentru cei din Țara Românescă și de tribali pentru locuitorii din sudul Dunării.

      “Unii cred că acestia  <maghiarii > au fost în vechime geți si că locuiau sub muntele Haemus și, fiindcă erau năpăstuiți de șciți, au urcat spre țara aceasta în care locuiesc și acum. Altii însă spun că ei au fost daci. Eu unul n-aș putea spune asa de lesne ce va fi fost la început acest neam. “

          Constient de imensitatea spațiului valah, cronicarul își pune întrebarea, dacă nu cumva și maghiarii se trag din vechii geto-daci.

        “ Îndată ce si-a sfîrsit pregătirile de război, el  <Sigismund de Luxemburg >  a pornit drept spre Istru, împotriva lui Baiazid,  luându-și drept călăuze de drum pe peoni <unguri>  și pe daci  <valahi>.

           Mai târziu, totuși, trimitând <Baiazid> armate în Peonia  < Ungaria >  si Peonodacia < Transilvania >, jefuia tările acestea. După ce a mai trecut un timp, a pornit cu război asupra dacilor  <valahii > și a lui Mircea, domnul Daciei < Țării Românești >, învinuindu-l că el a început războiul și că a luptat alături de peoni <maghiari>  împotriva lui.””

          Cronicarul dă din nou dovadă de cunoaștere a istoriei și geografiei spațiului nord dunărean. Identifică Peonia ca Ungarie a maghiarilor, Penodacia, care parte componentă a Regatului Maghiar, dar cu populație preponderentă alcătuită din daci (valahi), iar Dacia, Țara Românescă locuită de valahii de la nord de Dunăre.

    “Sînt acesti daci un neam viteaz în lupte si nu prea civilizat , locuiesc în sate și se îndeletnicesc mai mult cu păstoritul. Țara lor se  întinde din Ardeal,  Dacia peonilor , de unde începe si pînă la Pontul Euxin  <Marea Neagra> . Întinzîndu-se spre mare, are de-a dreapta fluviul Istru, iar de partea stîngă țara numită Bogdania  <Moldova> . Îi desparte pe ei de Peonodacia <Transilvania > un munte ce se întinde pe o distantă mare, numit Prasovos . Mai are drept vecini această tară si o parte nu mică dintre șcitii nomazi  <tătari> , neam numeros și bogat, supus regelui Cazimir  <Cazimir al IV-lea, 1447-1492  >. Acestuia fiindu-i supusi, șcitii nomazi merg la luptă oriunde i-ar duce, iar el se vădeste a fi de o vitejie vrednică de luare aminte la vreme de război. Mai la nord de acestia sînt polonii, iar la răsărit sarmații  < rușii >. “

         Chalcocondil identifică poziția geografică a Țării Modovei, numită în evul mediu după Întemeietorul ei, Bogdan Vodă.

    “Dacii vorbesc o limbă apropiată de a italienilor, dar într-atît de stricată și deosebită, încît italienii cu greu înțeleg ceva, cînd cuvintele nu sînt exprimate deslușit, încât să priceapă ce ar putea să spună. De unde au ajuns ei, care au această limbă și obiceiuri de-ale romanilor, în această tară și s-au sălăsluit aici, nici pe altul nu l-am auzit să spună ceva lămurit spre explicarea lucrului, nici eu însumi nu pot să mă dumiresc cum de s-au așezat aici. Se spune, pe de o parte, că în multe feluri a venit de s-a sălăsluit aici neamul acesta, fără să se aducă însă nici o mărturie vrednică de amintit în istorie. Pe de altă parte, ei se aseamănă cu italienii și în celelalte privinți și în felul de viată obișnuit și folosesc încă și astăzi aceleași arme și aceleași veșminte  ca romanii.”

        Cronicarul afirmă în mod cert că toți dacii, din toate provinciile istorice, vorbeau aceași limbă, de factură romanică, asemănătoare cu limba italiana. Chiar dacă afirmă, contradictoriu, că nu este nici o mărturie istorică de unde au apărut românii, imediat în text face referire la romani. Se pare totuși că îi era la cunoștiință textul lui Ioan Kinnamos, sau al altor cronicari bizantini, care atribuiau dacilor, descendenta romană prin coloni. Totuși în continuare, Chalcocondil, vorbeste doar despre geți, daci și valahi, nu și de daco-romani.

      “[Acest neam] este însă împărtit în două state, Bogdania și țara aceasta de la Istru (Țara Românească) și nu se conduce după legi prea bune. Căci au obiceiul să nu rămână sub aceiași cârmuitori, ci tot mereu și-i schimbă potrivit interesului lor, punându-și cînd un stăpân, când pe altul. Pe acest Mircea, care fusese domn al acestui neam altădată, chemându-l în ajutor si l-au făcut stăpânitor, înlăturându-l   pe Dan  < Dan I, 1383-1386 >  care domnise mai înainte peste ei. Iar acest Mircea nu de puține ori ținându-se cu femei tinere a avut de la ele nu puțini copii nelegitimi prin toată Dacia ; Mai târziu, după trecerea timpului și după ce Mircea a murit, au răsărit în Dacia domni în număr mare, cînd unul, cînd altul, pînă în vremea de azi, așezîndu-se la cârmuirea [țării]. Asupra acestui Mircea a pornit cu armată Baiazid, fiul lui Amurat  , învinuindu-l că el a început cel dintâi războiul, aliindu-se împotriva barbarilor cu Sigismund, împăratul romanilor. “

          Revenind la dacii de la nord de Dunare, cronicarul, confirmă unitatea românilor, cei din Moldova fiind același neam cu cei din Muntenia, criticând însă modul lor de conducere. Se pare că avut o mare admirație legat de personalitatea lui Mircea cel Bătrân, prezentandu-l chiar și în afara subiectului discuției, războiul dintre turci și români.

      “Și trecând Istrul, mergea înainte, robind țara. Mircea însă, după ce și-a adunat oaste din țară, nu și-a făcut planul să iasă împotriva [dușmanului] și să dea lupta cu el, ci și-a pus la adăpost în muntele Prasovon femeile și copiii. Se ținea apoi și el după armata lui  Baiazid prin pădurile tării, care sînt multe și acoperă în toate părtile țara, ca să nu le fie dușmanilor lesne de umblat și nici de cucerit. Ținându-se după el, săvîrșea fapte vrednice de amintit: se încăieră în luptă, dacă vreo parte a oștirii dușmane, rupându-se de ceilalți, se îndrepta undeva în tară după hrană sau după pradă de vite și astfel hărtuia oștirea [lui Baiazid] cu cea mai mare îndrăzneală, tinându-se după ea si dând mereu lupte în chip strălucit. Și se spune că presa armata [dușmanilor] aflată în marș și-i aducea grele pierderi și nu înceta să o hăcuiască. Atunci slujitorul [lui Baiazid], Brenez < Evrenos-Bei > , a fost de părere că armata să-și așeze tabără acolo pentru că astfel va izbuti să scape de primejdie. De pe urma acestui lucru, el a ajuns de atunci în mare cinste pe lângă împărat și,  pus de împărat în fruntea armatei, a dobândit mare putere. Atunci, așadar, Baiazid a stat în tabără acolo, rămânând pe loc în ziua aceea. A doua zi însă și-a trecut armata peste Istru, pe unde putea s-o facă mai în siguranță . “

         Cronicarul grec ne prezintă “arta războiului” la români, prin acțiunile de hărțuială inițiate de Mircea cel Bătrân. Muntele Pravoson este denumirea dată Munților Carpați, derivată probabil de la orașul Brașov, locul unde într-adevăr Mircea își pusese familia la adăpost în timpul luptelor cu turcii din Țara Românească.

  “Bogdania neagră  < Moldova > , care-și are capitala în cetatea numită Leucopolichni, se întinde de la dacii de lîngă Istru < valahii din Țara Românească >  până la lituani și sarmați  < ruși >. Neamul acesta <valahii moldavi >  este destoinic și se poate dovedi că vorbește aceeași limbă, desi de demult despărtit în două, a fost asezat sub două stăpâniri și cârmuiri.”

         Textul ne transmite în mod execepțional constatarea cronicarului, că, Moldovenii si Muntenii vorbeau aceași limbă.

     “Mă întorc însă la scitii nomazi < tătari >. Neamul acesta ar fi cel mai mare și mai puternic și mai tare, încît să nu-i fie pe potrivă nici unul dintre neamurile din lume, dacă n-ar fi risipit pretutindeni prin lume, prin Asia și Europa și nu s-ar fi așezat în alte părti decât în împărăția lor, ocupându-se în mod obișnuit cu expedițiile de pradă. …… Ca să spun totul, se folosesc de arcuri și de săbii barbare și de scuturi lungi, asemănătoare cu ale dacilor < valahilor > ; folosesc în mod obișnuit căciuli de pîslă, nu ca locuitorii din părtile Sarmației și nu [poartă] cămăsi de lână, ci numai de in. “

         Cronicarul vede o similitudine între tătari și moldoveni, după arme și îmbrăcăminte.Este cunoscută starea de “întelegere” dintre tătari și moldoveni – pax mongolica, survenită după invazia tătară din anii 1241-1242.

     “Acesta < Isa, fiul lui Baiazid I >  s-a sfîrsit deci în felul arătat, ucis de Musulman < Suleyman, alt fiu a lui Baiazid I > . Dar după ce Musulman s-a urcat pe tron si împărățea, Musa < alt fiu a lui Baiazid I > informat și eliberat de regele Temir  < Timur Lenk > , a fost trimis spre țara-i părintească, pe mare. A ajuns la fii lui Omur , care-i erau vrăjmași lui Musulman < Suleyman > din pricina alianței lor cu Iisus < Isa >, apoi la Sinope   și Castamon   și de aici, trecând peste Pontul Euxin, în Dacia și la domnul Daciei, Mircea. Și a dus tratative cu el și în privința altor lucruri și i-a făgăduit că, de-l ajută să ajungă pe tron, îi va da avantaje în Europa  < Balcani > și țară nu puțină. Căci [Mircea] era în dusmănie cu elinii  < bizantinii >, deoarece aici, în Bizant  < Constantinopol >, ei primiseră pe un copil al lui Mircea și-i făgăduiseră că-l vor ajuta să cucerească domnia cu sprijinul lui Musulman < Suleyman >. El 1-a primit deci cu plăcere pe Musa și i-a oferit găzduire și cele necesare și i-a dat și armată. Cum Musulman era plecat în Asia, curgeau [la Musa], din Europa, cei care sufereau din pricina lui Musulman, fiind rău tratați de el. Luându-i cu sine pe aceștia și de la daci < valahi > armată destulă, atrăgându-l și pe Dan < Dan II , 1420 – 1431 > , domnul dacilor , [Musa] a pornit de aici și a ocupat Europa < Balcani > și ajungând la reședința împărătească din Adrianopol s-a făcut împărat  < 1410 > și se pregătea să pornească cu război împotriva fratelui său, în Asia.

Dar Musulman se grăbea și el să i-o ia înainte, nelăsîndu-l să treacă în Asia. Căci amîndoi îsi dădeau seama că este mai bine și mai cu folos pentru sine să treacă în țara celuilalt și să dea lupta acolo si să nu aștepte năvala fratelui. Trecând deci la Bizant, pentru a dobândi prietenia împăratului din Bizant, ia de soție pe nepoata împăratului < Manuel al II-lea Palelologul >, fiica genovezului Doria . Luând de soție pe nepoata împăratului elinilor, Musulman, fiul lui Baiazid a trecut în Bizant și a pornit la luptă împotriva fratelui său.

Musa însă, informat foarte repede că acela a venit în Bizant, la împăratul elinilor < bizantinilor >, îndată a pornit asupra lui și, blocându-l în Bizant, nu-l lăsa să iasă în Europa < Balcani > și să se miște în voie. Musulman deci, trecând din Asia în ținutul Bizantului armată cât putea mai mare, și-a așezat acolo tabără și astepta atacul fratelui său. Îndată ce amîndoi s-au așezat aici în linie de bătaie, s-au încăierat și se luptau. Musa avea în rîndurile sale pe daci și pe tribali  < vlahii balcanici >  și pe Stepan  fiul lui Eleazar  și armata turcilor din Europa < Balcani > . “

        Într-adevar Mircea cel Bătrân l-a sprijinit pe Musa Celebi, care i-a fost și ginere, să acceadă la conducerea Imperiului Otoman, cea ce se va și realiza la data de 17 februarie 1411, Musa împărțind cu fratele lui Suleiman, statul otoman. Dar Musulman, Mehmet I Celebi, sultan între anii 1413 – 1421, va reuși să-și elimine pe rând frații. Bătălia despre care vorbeste, Chalcocondil, și în care Musa a fost sprijinit de cavalerie și pedestrime valahă, s-a dat pe câmpia de lângă satul Camurlu, între Samokov și Sofia. Pierzând bătălia Musa a încercat să fugă în Țara Românească să caute refugiu la socrul său, dar turcii l-au ajuns din urmă și l-au sugrumat, conform obiceiului turcesc.

        Prin aceasta moarte tragică, Mircea cel Bătrân și urmașii lui, pierdeau speranța de a trăi în pace cu Imperiul Otoman în creștere.

       Românii, în ciuda tuturor necazurilor și opreliștilor, își vor duce mai departe continuitatea în același condiții vitrege, care se vor repeta ciclic: „ …37 de ani ierni grele prelungite, de ger excesiv; 11 ani de ploi neobișnuite ; 20 de ani de inundații; 28 de ani  călduri excesive și secetă; 19 ani de foamete și 8 ani de grindină obișnuită … „ (Samuil Goldenberg – Anuarul de Istorie și Arheologie din Cluj Napoca, vol XVI, 1973, pag. 442).

Lansarea cartii  „Istorie Furata. Cronica Romaneasca de Istorie Veche” (Birsan Cornel) va avea loc vineri 15 martie la Casa de Cultura din Bistrita

Comenzi se pot face la adresele de mail:
csmgeorgeta@yahoo.com
cornel_birsan@yahoo.com
Pagini: 990
Dimensiune: format B 5 (160 mm x 230 mm)
Grosime: 45 mm, greutate 1,4 kg
Pret: 100 lei, la care se adauga taxele postale.

invitatie 1

c

cornel

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *